Minuni cuantice: efectul Casimir (3)

"Din nimic, nimic va ieşi" o avertizează Regele Lear pe Cordelia în opera omonimă scrisă de Shakespeare. În lumea cuantică lucrurile se petrec într-un mod diferit: în acest microunivers aparte ceva ia naştere din nimic şi poate pune lucrurile în mişcare.

Concret, dacă punem două plăcuţe metalice neutre dpdv electric una alături de cealaltă în vid, se vor deplasa una spre alta, aparent fără motiv. Atenţie, nu se vor deplasa mult. Două plăci având o suprafaţă de un metru pătrat poziţionate la o miime de milimetru una de cealaltă vor resimţi o forţă echivalentă cu puţin peste o zecime de gram.

Fizicianul olandez Hendrik Casimir a remarcat pentru prima dată această minusculă deplasare în 1948. "Efectul Casimir este una dintre manifestările bizare de natură cuantică din lumea microscopică", afirmă fizicianul Steve Lamoreaux de la Universitatea Yale.

Efectul are de-a face cu una din normele ciudate ale lumii cuantice cunoscută sub numele de "principiul de nedeterminare al lui Heisenberg", care în esenţă afirmă următoarele: cu cât ştim mai multe despre unele lucruri aparţinând lumii cuantice, cu atât mai puţin cunoaştem despre alte lucruri. Nu putem deduce, de exemplu, poziţia exactă şi impulsul unei de particule în acelaşi timp. Cu cât suntem mai siguri că ştim unde este particula, cu atât mai puţin siguri suntem de locul spre care se îndreaptă.

O relaţie similară, de incertitudine, există şi în ceea ce priveşte energia şi timpul, cu o consecinţă dramatică. Dacă vidul ar fi cu adevărat gol, ar conţine zero energie la un moment precis definit în timp, un lucru pe care principiul de incertitudine ne interzice să îl cunoaştem.

Rezultă că, de fapt, vidul cuantic nu există. În conformitate cu teoria cuantică a câmpului, în vid iau constant naştere diverse "chestii" cu o durată foarte scurtă de viaţă care apar, privesc pentru foarte scurt timp în jur şi se decid că nu le place ceea ce văd, dispărând în neantul care le-a creat, toate acestea pentru ca Universul să respecte regulile impuse de principiul incertitudinii. În mare parte, e vorba de perechi alcătuite din fotoni şi antiparticulele lor, care se anihilează rapid. Minusculele câmpuri electrice generate de aceste particule care apar de nicăieri şi efectul lor asupra electronilor liberi din plăcile metalice ar putea explica efectul Casimir.

Sau poate lucrurile nu stau astfel. Datorită principiului incertitudinii, câmpurile electrice asociate cu atomii din plăcile de metal variază de asemenea. Aceste fluctuaţii dau naştere unor forţe de atracţie minuscule între atomi, numite forţe van der Waals. "Nu se poate atribui forţa Casimir exclusiv particulelor virtuale din vidul cuantic ori exclusiv minusculei deplasări a atomilor care formează plăcuţele", afirmă Lamoreaux. "Fiecare punct de vedere este corect şi conduce către acelaşi rezultat concret, fizic. "

Indiferent ce variantă îmbrăţişăm, efectul Casimir este suficient de intens pentru a reprezenta o problemă. În mecanisme realizate la scară nanometrică, de exemplu, efectul ar putea determina elementele componente aflate în imediată vecinătate să se lipească unele de altele.

O modalitate de a evita aşa ceva ar fi simpla inversare a efectului. În 1961, fizicienii ruşi au demonstrat teoretic că anumite combinaţii de materiale caracterizate de forţe de atracţie Casimir de valori diferite pot da naştere unor scenarii în care efectul total este unul de respingere. Dovada acestei aşa-numite şi stranii "flotabilităţi cuantice" a fost prezentată în ianuarie 2009 de fizicieni de la Universitatea Harvard, care au realizat un montaj din plăcuţe de aur şi de siliciu separate de bromobenzen lichid (Nature, vol. 457, p. 170).

Read More

Minuni cuantice: efectul Zeno cuantic (2)

Ibricele cuantice privite îndeaproape chiar refuză - uneori - să fiarbă. În alte cazuri, fierberea are loc mai repede. Există chiar şi cazuri în care, supravegheate fiind, ajung la o dilemă existenţială, neştiind dacă să fiarbă ori nu.


Această întreagă nebunie este consecinţa ecuaţiei lui Schrödinger, formula născocită de fizicianul austriac Erwin Schrödinger în 1926 pentru a descrie, de o manieră probabilistică, felul în care obiectele cuantice evoluează de-a lungul timpului.


Imaginaţi-vă de exemplu că efectuaţi un experiment folosind un atom radioactiv, iniţial nedescompus, aflat într-o cutie. Potrivit ecuaţiei lui Schrödinger, în orice moment de după începerea experimentului atomul se află într-un amestec, "o superpoziţie" de stări, dezintegrat ori nu.


Fiecare stare are asociată o anumită probabilitate descrisă matematic prin intermediul unei aşa-numite funcţii de undă. De-a lungul timpului, atâta vreme cât nu privim sistemul cuantic descris mai sus, funcţia sa de undă evoluează odată cu creşterea lentă a probabilităţii asociate stării dezintegrate a atomului. De îndată ce privim, atomul "alege", de o manieră conformă cu probabilităţile descrise de funcţia de undă, sub ce stare ni se înfăţişează, iar funcţia de undă "colapsează (se prăbuşeşte)" către o stare determinată, unică.


Acesta este mecanismul care a dat naştere faimoasei pisici a lui Schrödinger. Să presupunem că o pisică împreună cu un flacon de gaz otrăvitor sunt plasate într-o cutie închisă, în interiorul căreia dezintegrarea radioactivă a unui atom declanşează spargerea sticluţei cu otravă. Este pisica în acelaşi timp moartă cât şi vie, de vreme ce nu ştim dacă dezintegrarea atomului a avut loc?


Nu ştim. Tot ce ştim este că experimente care utilizează obiecte de dimensiuni din ce în ce mai mari, printre care recent s-a numărat şi o bandă de metal rezonantă suficient de mare pentru a putea fi văzută la microscop, par să indice că într-adevăr obiectele pot ajunge să adopte două stări simultan (Nature, vol. 464, p. 697).


Cel mai ciudat lucru despre cele afirmate mai sus este ideea că simpla observare a unui sistem cuantic poate modifica comportamentul acestuia. Să ne referim la atomul nedescompus de mai înainte: observarea sistemului şi constatarea că atomul nu s-a dezintegrat readuce "montajul" la o stare bine determinată, iar evoluţia ecuaţiei lui Schrödinger către starea de "dezagregare" trebuie să înceapă din nou de la zero.


Corolarul este că dacă continuaţi să "măsuraţi" sistemul suficient de des, acesta nu va fi niciodată capabil să se dezintegreze. Această posibilitate poartă numele de efect Zeno cuantic, după filozoful grec omonim din Elea, care a imaginat un paradox celebru care "dovedeşte" că dacă împărţim timpul în clipe din ce în ce mai mici, am putea face schimbarea ori mişcarea imposibile.


Şi efectul cuantic Zeno chiar se petrece în realitate. În 1990, cercetătorii de la National Institute of Standards and Technology din Boulder, Colorado, au demonstrat că ar putea menţine un ion de beriliu într-o configuraţie energetică instabilă, oarecum asemănătoare cu un creion care se balansează sprijinit de vârful său ascuţit, cu condiţia să măsoare în repetate rânduri energia acestuia (Physical Review O, vol. 41, p. 2295).


Efectul invers, "anti-Zeno" - metaforic spus, fierberea mai rapidă a unui "ibric cuantic" - are de asemenea loc. În cazul în care un sistem cuantic are la dispoziţie un aranjament complex de stări cuantice prin care poate trece, dezintegrarea către o stare cu energie mai scăzută poate fi accelerată prin măsurarea sistemului în ordinea corespunzătoare. Acest tip de comportament a fost, de asemenea, evidenţiat în laborator, în 2001 (Physical Review Letters, vol. 87, p. 040402).


Un al treilea truc poartă numele de "efect Hamlet cuantic", propus în cursul anului trecut de către Vladan Pankovic de la Universitatea din Novi Sad, Serbia. Acesta a descoperit că o anumită succesiune de măsurători deosebit de complicate pot afecta un sistem în aşa fel încât să facă ecuaţia lui Schrödinger pentru evoluţia ulterioară a acestuia practic imposibil de rezolvat. Aşa cum afirmă Pankovic: a fi sau a nu fi descompus, "aceasta este întrebarea de nerezolvat prin metode analitice".

Read More

Cronovizorul - uluitorul aparat de filmat trecutul

Acum 58 de ani, pe 15 septembrie, Padre Ernetti a inventat un dispozitiv care fotografia trecutul omenirii, el a fost denumit cronovizor - Un aparat extrem de interesant, care vede si chiar face poze ale unor evenimente din trecut.

Posibilitatea călătoriei în timp îi fascinează pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor? Oameni de ştiinţă demonstrează că saltul temporal nu e posibil. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului.

Ca şi în cazul altor secrete ştiinţifice, se pare că planurile unui aparat care priveşte în trecut se află în posesia Vaticanului. Este vorba de cronovizorul inventat de călugărul Ernetti, dispozitiv care a funcţionat şi a reuşit să-i fotografieze pe Iisus şi Napoleon pe vremea cînd erau în viaţă.

Din punct de vedere istoric, scriitorii SF, precum H.G.Welles, au fost atraşi de posibilităţile unei maşini a timpului. Una dintre cele mai corecte descrieri şi coerentă din punct de vedere ştiinţific a unui mecanism de acest tip a fost oferit în 1980 de către astrofizicianul Gregory Benford, în romanul său Timescape, în care a descris un sistem pentru a trimite mesaje în trecut folosind tahioni, particule având viteza ipotetic mai mare decât cea a luminii.

Este interesant că prin anii ’50, perioada în care, se pare, Ernetti îşi începea experimentele, au fost publicate mai multe lucrări pe tema fotografierii evenimentelor trecute; apar termeni precum cronoscop sau cronotunel (“A Statue for Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi găsit în “Other Days, Other Eyes” – Bob Shaw, care descrie un cronovizor ce folosea cristale special în măsură să încetinească viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul.

Un călugăr şi 12 savanţi

Cronovizorul captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti. A murit în 1994, ducînd cu el secretul celor văzute cu ajutorul cronovizorului, aparatul pe care l-a construit şi cu care a privit în trecutul omenirii. Padre Ernetti (foto medalion) era cunoscut în lumea clericală ca exorcist şi profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia. Dar absolvise şi facultatea de fizică, fiind pasionat de experimentele ştiinţifice.

Totul a început în 15 septembrie 1952, în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano. Redînd o înregistrare de muzică gregoriană, Ernetti şi părintele Gemelli (foto medalion) au descoperit cu uimire o voce străină. Gemelli era convins că e vocea tatălui său, ceea ce i-a şocat pe cei doi. Cu timpul, cercetărilor lui Ernetti li s-au alăturat 12 savanţi.

Numele lor au rămas necunoscute, dar călugărul a mărturisit totuşi că, printre cei cu care a lucrat la cronovizor, se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Wernher von Braun, specialist în rachete, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii şi “părinţii” programului atomic american. Ceea ce au realizat aceşti oameni de ştiinţă avea să inflameze Biserica Catolică şi să atragă interesul experţilor de la NASA.

O maşinărie care vede trecutul

Nu se ştie exact cum s-a ajuns la prima experienţă reuşită. „S-a întîmplat accidental. Ideea de bază este foarte simplă. A fost doar o problemă de depăşire a piedicilor de pînă atunci“, a spus călugărul, evaziv. Întrebat cine a inventat cronovizorul, el a replicat: „Nimeni. A fost o creaţie colectivă“. Nici despre construcţia cronovizorului nu se ştiu prea multe, doar că era compus din trei părţi. Mai întîi, o mulţime de antene capabile să capteze lumina şi sunetul. Antenele au fost construite dintr-un aliaj de trei metale misterioase. A doua componentă era un tip de captator, activat şi dirijat de undele luminoase şi sonore.

Captatorul putea fi setat pe o anume locaţie, o dată anume şi chiar pe o anume persoană. A treia componentă era un sistem complicat de mecanisme de înregistrare a sunetelor şi imaginilor. „Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sînt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum cîteva de secole“, a spus Padre Ernetti.

Martori la crucificarea lui Iisus

Ernetti a publicat încă din 1965 articole despre cronovizor, dar au fost trecute cu vederea. În data de 2 mai 1972, săptămînalul italian La Domenica del Corriere a publicat o fotografie care îl înfăţişa pe Iisus agonizînd pe cruce. În interviu, Ernetti declara că imaginea a fost captată cu cronovizorul. „Cînd am încercat să prindem imagini din ziua crucificării, am avut o problemă. Răstignirile pe cruce erau în acea vreme zilnice.

Nici faptul că Iisus trebuia să aibă pe frunte o coroană de spini nu ne-a fost de ajutor. Deoarece, contrar credinţei populare, şi aceasta era o practică frecventă“, a explicat călugărul. El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu cîteva zile, în seara Cinei cea de Taină. „Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“. Acest articol a stîrnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atît în faţa unei descoperiri uluitoare, cît mai ales a perspectivelor deschise.

Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus. „Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993.

Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa. În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent.

Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

In loc de incheiere

In acest moment, cronovizorul se afla la Vatican, fiind unul dintre cele mai bine pazite secrete. Aceasta noua descoperire este prezentata si de Francois Brune, care este autorul cartii Noul mister al Vaticanului. O alta carte care trateaza acelasi subiect este The Creation and Disappearance of the World’s First Time Machine de Peter Krassa.

Daca acest aparat chiar exista, atunci principiile sale ar putea avea numeroase intrebuintari. Cu ajutorul acestui dispozitiv se va putea rescrie chiar si istoria. Evenimente care se vor fi prezentat suibectiv, vor putea fi analizate cu ajutorul cronovizorului. Pana cand va fi pus la dispozitia oamenilor de stiinta pentru a fi cercetat, dispozitivul care vede trecutul sta in pivintele incuiate ale Vaticanului, fiind un secret extrem de bine pazit.

Read More

Timpul, o simplă iluzie?

În timp ce majoritatea oamenilor de ştiinţă încearcă să explice timpul şi ireversibilitatea acestuia cu teorii mai mult sau mai puţin complicate, un fizician englez, Julian Barbour, a rezolvat problema într-un mod radical: timpul nu există!

Conform lui Julian Barbour, totul se petrece "acum". Timpul este o "iluzie" legată de incapacitatea noastră de a vedea realitatea aşa cum este.

Timpul – unul dintre cele mai profunde mistere. Ireversibilitatea acestuia, faptul că ne "deplasăm" doar spre viitor şi suntem incapabili să ne întoarcem în trecut, reprezintă unul dintre subiectele care fascinează nu doar oamenii de ştiinţă sau pe filozofi. Multe încercări de a explica ce este timpul au apărut de-a lungul mileniilor. O amintim pe cea care leagă timpul şi goana lui dinspre trecut spre viitor de noţiunea de entropie şi de legile termodinamicii.

Iată însă că un fizician englez susţine că nu are rost să ne mai facem griji legat de natura timpului. Nu are sens să fim preocupaţi că ajungem cu întârziere la o întâlnire sau că îmbătrânim prea repede – pentru că timpul nu există!

Explicaţia pe care Julian Barbour o dă are de-a face cu mecanica cuantică aplicată întregului Univers şi cu o ecuaţie, formulată de Wheeler şi De Witt, în care timpul dispare. Aşadar, în Univers timpul nu mai are nici un rol. Şi dacă aşa stau lucrurile atunci nu există!

Cum se face totuşi că noi îl percepem ca ceva real? Julian Barbour face următoarea analogie: să ne imaginăm un film proiectat la cinema; toate fotogramele, toate imaginile filmului, există simultan şi sunt proiectate cu un ritm de 24 pe secundă. Creierul nostru vede o imagine după alta şi de aici, din succesiunea de imagini, naşte noţiunea de mişcare şi inclusiv cea de timp. Dar imaginile, insistă Barbour, există toate împreună, simultan! Timpul ar fi doar un rezultat al creierului nostru limitat – al modului în care vedem lumea şi al incapacităţii noastre de a accesa tot ceea ce de fapt deja există.

Ar exista deci un număr infinit de Universuri statice, fiecare caracterizat de o distribuţie diferită a materiei. Cum se face atunci că noi totuşi ne naştem, creştem şi murim? Nu ar fi o problemă: în fiecare dintre aceste Universuri există o versiune a noastră. Într-unul noi la naştere, în altul noi adulţi, în altul noi bătrâni. Deci o grămadă de "noi"! Fiecare Univers este static şi etern (chiar dacă e greu de explicat ce înseamnă etern, văzând că noţiunea de timp dispare).

Timpul deci, pentru Barbour, ar fi nu o realitate care există independent de noi, ci o noţiune subiectivă, care depinde foarte mult de cum suntem noi, oamenii, făcuţi.

Inutil de adăugat faptul că teoria lui Barbour are o grămadă de adversari în lumea ştiinţei; puţini sunt cei gata să renunţe la ideea existenţei timpului: majoritatea oamenilor de ştiinţă caută explicaţii alternative – care însă pleacă de la ideea că timpul există în mod obiectiv, independent de noi, însă nu am ajuns să îl înţelegem, cel puţin la ora actuală.

Read More

Afterlife (DOC)

"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."

Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?", răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem, fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă sumar în revistă.

Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual, surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni, anii petrecuţi de Iisus în Egipt.

"NDE sunt evenimente spirituale de o amploare şi complexitate uimitoare, care au puterea de a schimba atitudinea noastră faţă de moarte şi viaţă [...]", spunea regizorul Paul Perry.

"[...]Există motive pentru care oamenii se transformă, atunci când se întorc de la o coliziune cu moartea, unul fiind încrederea pe care au câştigat-o, atunci când au aflat că o lume nouă ne aşteaptă dincolo de ultima suflare. Un altul, în special pentru cei bolnavi fizic, este descoperirea că ne vom lăsa trupul în urmă şi vom continua să existăm ca spirite eliberate de durerea pământească."

Începând de la propria experienţă a regizorului, filmul examinează fenomenul morţilor clinice iniţiind interviuri întâmplătoare, luate oamenilor de pe stradă, care conduc la o gamă largă de credinţe, variind de la noţiunile arhicunoscute de rai şi iad, la credinţa în nimicnicia vidului, de parcă am stinge lumina lăsând să se instaleze un gol imens, caracterizat de absenţa conştiinţei, majoritatea dintre noi bazându-ne doar pe simple intuiţii şi credinţe, nesusţinute de dovezi concrete, concluziile noastre privind viaţa de apoi suprapunându-se, în esenţă, cu elemente dictate de dogma creştină, fiindcă, de fapt, marea masă a populaţiei cunoaşte, în cel mai bun caz, superficial scrierile religioase, deşi dovezile scriptice se află încă la vedere.

"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire, printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",

celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic, nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".

Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a înţelege.

Putem abandona domeniul religiei şi putem găsi o explicaţie ştiinţifică a acestor fenomene de moarte clinică (experimentate individual sau în grup, prin empatie, cum specifica dr. Moody), fiindcă, cel puţin în cazul experimentelor de grup, este mai mult decât evident că explicaţia halucinaţiilor provocate de leziunile cerebrale trebuie abandonată categoric.

Revenind la documentar, în baza informaţiilor conexe prezentate pe acest blog, în timp, am putea afirma despre câmpurile informaţionale ale conştiinţei şi memoriei, că ambele evoluează în timpul vieţii prin experienţele noastre şi prin aportul informaţional al organelor noastre imperfecte de simţ, ele fiind prezente în jurul nostru şi devenind disponibile conştiinţei noastre numai prin funcţionarea creierului (şi a altor celule din corp), sub formă de câmpuri electromagnetice.

De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea se întrerupe.

Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-temporal.

În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se opreşte din cauza anoxiei.

Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.

O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut, prezent şi viitor.

Cercetarea privind NDE nu ne poate oferi dovada ştiinţifică de netăgăduit a acestei concluzii, deoarece oamenii cu NDE nu au murit "complet" să spunem, dar cu toţii au fost extrem de aproape de moarte, în absenţa unui creier funcţional.

Această concluzie, că se poate experimenta conştiinţa independent de funcţia cerebrală, ar putea induce şi o mare schimbare a paradigmei ştiinţifice din medicina occidentală şi ar putea avea implicaţii practice în problemele actuale, medicale şi etice, cum ar fi îngrijirea comatoşilor sau a muribunzilor, eutanasia, avortul şi prelevarea de organe pentru transplant de la cineva aflat pe moarte, cu o pompă cardiacă activă, dar cu un diagnostic de moarte cerebrală.

Din nefericire, rigiditatea lumii academice şi absenţa unor cercetări riguroase de anvergură perpetuează starea de fapt, în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, dar, bazându-ne pe aspectele teoretice menţionate anterior, ale experimentării continuităţii evidente a conştiinţei noastre, ar trebui, în cele din urmă, să se ia în considerare, cu seriozitate, posibilitatea ca moartea, la fel ca şi naşterea, să poată fi, foarte bine, doar simple treceri de la o stare de conştiinţă la alta.

Read More

Ce a fost inainte de Big Bang

Sa fie oare raspunsul mai departe decat ne asteptam? In prezent, unii oameni de stiinta nu considera absurd sa te intrebi ce s-a intamplat inainte de Big Bang.

Fara indoiala ca ipoteza potrivit careia Universul ar avea un inceput, la un moment de timp estimat la acum circa 15 miliarde de ani, printr-un eveniment de tip exploziv al unei singularitati spatio-temporale este atat de neobisnuita, cat si uluitoare prin implicatiile pe care le contine. In completarea acestei idei vin si numeroasele observatii care nu lasa nici un dubiu asupra faptului ca Universul are un caracter dinamic si ca evolutia sa este caracteristica unui proces de expansiune, avand originea intr-o stare superconcentrata.

Conform teoriei generale a relativitatii, Big Bangul reprezinta inceputul, evenimentul in care a aparut materia si spatiul-timpul. Problema este ca teoria lui Einstein nu se aplica pana la momentul Big Bang-ului, datorita starii de condensare maxima a Universului.

Insa mai exista o teorie, cel putin interesanta. Stephen Hawking propune ideea existentei unei evolutii in sens invers a unei gauri negre, sau mai bine spus, a evenimentelor care s-au petrecut in interiorul acesteia, ce a facut ca spatiul si timpul sa se concentreze intr-o singularitate, care la randul sau, a suferit o expansiune permanenta in spatiul-timpul nostru.

Se presupune ca inainte de Big Bang a existat un Univers care se contracta cu o geometrie a spatiu-timpului, similara cu cea a Universului nostru, aflat in prezent in expansiune. In momentul Big Bang-ului, Universul anterior a ajuns sa colapseze, iar proprietatile cuantice ale spatiu-timpului au facut ca gravitatia sa devina repulsiva, lucru ce a cauzat Big Bang-ul.

Directorul Institutului de Geometrie si Fizica Gravitatiei de la Penn State spune ca “teoria generala a relativitatii poate fi folosita pentru a descrie Universul inapoi pana la un anumit punct dincolo de care materia devine atat de densa incat ecuatiile nu mai functioneaza, iar dincolo de acest moment trebuie sa aplicam uneltele mecanicii cuantice care nu ii erau disponibile lui Einstein.”
Astfel, cercetatorii au ajuns la concluzia ca inainte de Big Bang a existat un Univers care se contracta cu o geometrie a spatiu-timpului similara cu a Universului nostru. Pe masura ce fortele gravitationale au facut universul anterior sa colapseze, el a ajuns la un punct in care proprietatile cuantice ale spatiu-timpului au facut ca gravitatia sa devina repulsiva, lucru ce a cauzat ulterior Big Bang-ul.

Ashtekar a folosit modificarile cuantce ale ecuatiilor cosmologice ale lui Einstein si a aratat ca in locul unui Big Bang clasic a existat un Bounce cuantic. Descoperirea faptului ca a existat un alt univers pre-Big Bang a fost uluitoare, din acest motiv, au repetat simularile cu diferite valori ale parametrilor timp de cateva luni, scenariul Big Bounce ramanand acelasi.

Ideea unui alt Univers inainte de Big Bang nu este noua, aceasta este o descriere matematica ce stabileste in mod sistematic existenta sa si deduce proprietatile geometriei spatiu-timpului in acel Univers.

Cercetatorii spun ca Universul pare a fi ca un fel de tesatura facuta din fire foarte fine care – cuantice unidimentionale – devin evidente doar cand ne uitam la ele foarte de aproape. In apropierea Big Bang-ului, structura tesaturii Universului devine importanta si este cea care face ca gravitatia sa devina repulsiva. In apropierea Big Bang-ului, acest material este rupt in mod violent si natura cuantica a geometriei devine importanta. In acest fel gravitatia devine puternic repulsiva, generand Big Bounce-ul.

Datorita teoriei “loop quantum gravity”, geometria spatiu-timpului are o structura “atomica”, fiind asemenea unei foi de matematica cu patratele. Conform acestei teorii, continuitatea nu este decat o aproximare care apare din cauza ca distantele si timpii experimentati sunt mult mai mari decat distantele si duratele elementare.

Sa fie vorba oare de acel inceput, precum gasim in miturile cosmogonice, facerea lumii, creatia prin excelenta, si de un sfarsit prezis in miturile eshatologice, sfarsitul unei lumi si aparitia alteia noi? Haosul urmat distrugerii, urmat de aparitia unui nou teritoriu fiind o regresiune catre haosul primordial, asadar catre cosmogonie. Majoritatea acestor mituri aduc si convingerea ca lumii distruse ii va urma o alta, gratie unei noi creatii.

Read More

Teoria totului - numărătoarea inversă

Nu numai că timpul este unul din marile mistere, dar în acelaşi timp deţine cheia pentru rezolvarea celei mai ambiţioase provocări din fizica teoretică, aceea de a cuprinde complexa lucrare a acestui vast Univers într-o singură şi elegantă teorie: teoria totului.

Teoria totului ar trebui să unească teoria relativităţii generalizate, teoria gravitaţiei a lui Einstein, care descrie alcătuirea spaţiului şi timpului, cu teoria mecanicii cuantice, această stranie, dar atât de cuprinzătoare teorie care descrie fizica materiei. Şi aici se dă lupta de mai bine de un secol.

Teoria relativităţii generalizate şi mecanica cuantică oferă descrieri diferite ale timpului şi această diferenţă este o primă sursă a unei aparente ireconcilieri dintre cele două teorii. Dacă ar fi să facem un progres, ceva în concepţia noastră ar trebui să se modifice, iar mulţi au convingerea că tocmai ideea noastră despre timp este cea care ar trebui să se schimbe.

Timpul în teoria relativităţii generalizate

Acum aproape un secol, Einstein a arătat că timpul nu este ingredientul fundamental al realităţii, aşa cum noi credeam cândva că ar fi. Teoria acestuia, a relativităţii generalizate, a unificat spaţiul şi timpul într-o singură entitate numită spaţiu-timp, care poate să se contracte şi să se dilate în prezenţa materiei sau a energiei, producând curbura spaţiu-timpului pe care noi o simţim ca fiind forţa gravitaţională. Dar problema în ceea ce priveşte spaţiul-timp este faptul că acest concept nu mai poate fi dezvoltat. Spaţiul-timp, ca un întreg, nu poate evolua în timp pentru că este el însuşi timp - nici un ceas nu poate exista în afara Universului.

Potrivit relativităţii generalizate, ceea ce noi experimentăm ca fiind curgerea timpului este un fel de iluzie generată de drumurile ”peticite” în care diferiţi observatori taie spaţiul-timp unificat în spaţiu şi timp, cu diferitele lor puncte de vedere.

Timpul în teoria mecanicii cuantice

În mecanica cuantică situaţia se schimbă în mod radical. Spre deosebire de relativitatea generalizată, unde timpul este conţinut în sistem, mecanica cuantică are nevoie ca în afara sistemului să existe un ceas care să măsoare secundele Universului în exact acelaşi mod pentru fiecare observator. Aceasta deoarece sistemele cuantice sunt descrise de funcţiile de undă care cuantifică probabilitatea ca măsurătorile efectuate să dea anumite rezultate, iar aceste funcţii se dezvoltă independent de timp.

O regulă fundamentală a mecanicii cuantice spune că probabilităţile rămân aceleaşi chiar dacă timpul trece. Pentru a întări această regulă, timpul în care fiecare funcţie de undă evoluează trebuie să fie unul şi aceleaşi pentru tot şi pentru oricine.

Către o abordare unitară a timpului

Pentru a face un progres în încercarea lor de a uni teoria relativităţii generalizate cu cea a mecanicii cuantice, este nevoie să se lucreze cu o singură viziune asupra timpului. Dar care ar fi cea corecta?

Depinde pe cine întreabă. Mulţi cred că Einstein a avut dreptate şi teoria cuantică ar trebui să fie modificată. Carlo Rovelli, un fizician de la Centrul De Fizică Teoretică din Marsilia, Franţa, a rescris regulile mecanicii cuantice în aşa fel încât ele să nu facă nici o referire la timp.

“Pentru mine, soluţia la această problemă este aceea că la un nivel profund al naturii nu există timp deloc”, spune Rovelli. În viziunea sa, mecanica cuantică nu trebuie să descrie felul în care evoluează sistemele fizice în timp, ci doar cum evoluează ele relativ la alte sisteme, cum ar fi observatorii sau aparatele de măsură. “Fizica nu este despre “cum se mişcă Luna pe cer în timp?”, ci mai degrabă despre “cum se mişcă Luna pe cer în raport cu Soarele?”", spune acesta. “Timpul există doar în mintea noastră şi nu în realitatea fizică care ne înconjoară”.

Alţii nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Fiziciana Fotini Markopoulou de la Institutul de Fizică Teoretică Perimeter din Waterloo, Ontario, Canada, a argumentat că timpul există la cel mai profund nivel al realităţii - dar pentru a putea încorpora timpul în teorie, spaţiul trebuie să dispară. În modelul ei, numit şi “desen cuantic” ("quantum graphity") ingredientele de bază ale realităţii sunt evenimentele cuantice ordonate în timp, iar din aceste eveniment, de la nivelul acesta, sunt aşteptate să emeargă spaţiul, gravitaţia şi teoria lui Einstein, la o scară mai mare şi la energii mai joase. În acest scenariu, teoria cuantica câştigă bătălia pentru timp şi teoria relativităţii generalizate este cea care ar trebui să se adapteze la noua viziune.

Pentru alţii însă nu este suficient să declari mecanica cuantică sau teoria relativităţii generalizate câştigătoare în bătălia pentru timp. Potrivit lui Dean Rickles, un filozof al ştiinţei de la Universitatea din Sydney, New South Wales, Australia, nici una din ultimele teorii nu ar fi cea corectă. “Este foarte posibil ca ceea ce noi numim timp să rezulte dintr-o structură atemporală profundă şi mult mai primitivă”, spune el.

În ceea ce priveşte teoria totului, spune Rickles, “mai este un drum lung de parcurs până acolo, dar cu siguranţă conceptul de timp va juca un rol crucial în definirea acesteia”.

Read More

Curiozităţi din ştiinţă (Partea 2)

Ştiaţi că ciupercile sunt mai îndeaproape înrudite cu oamenii decât cu plantele? Dar că Terra se depărtează de Soare cu 15 cm în fiecare an, iar Luna se depărtează de noi cu 4 centimetri în fiecare an? Dar că 99% din speciile ce au trăit vreodată sunt în prezent dispărute?

1. Pe o şosea foarte fierbinte se poate întâmpla uneori să pară că vedem drumul ud. Ceea ce vedem de fapt este... cerul.

2. Cantitatea de apă de pe Terra este de 100.000 de ori mai mare decât cea de pe Venus. Venus pierde în prezent 2x10^24 nuclee de hidrogen în fiecare secundă.

3. Terra se depărtează de Soare cu 15 cm în fiecare an. Luna se depărtează de noi cu 4 cm pe an, iar rotaţia planetei noastre scade cu 0,000017 secunde anual.

4. Rata actuală de evaporare a atmosferei Pământului este de 3 kg de hidrogen şi 50 g de heliu pe secundă.

5. Calculele arată că în trecut atmosfera planetei Venus este posibil să fi pierdut un întreg ocean de hidrogen în decursul a câteva zeci de milioane de ani.

6. Ciupercile sunt mai îndeaproape înrudite cu oamenii decât cu plantele.

7. Supervulcanul Toba, care a erupt acum 74.000 ani, a eliberat 2.500 km cubi de magmă, aproape de două ori volumul muntelui Everest.

6. Peste 99% din speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt în prezent dispărute.

8. În fiecare celulă umană găsim sute de structuri (mitocondrii) care sunt descendenţii bacteriilor procariote de la începuturile vieţii pe Pământ.

9. Câteva miliarde de microbi există în fiecare linguriţă de apă netratată. Oceanele se estimează că ar conţine 1027 bacterii sau de un milion de ori mai multe bacterii decât stele sunt vizibile în Univers.

10. Se presupune că există cel puţin 2 milioane de specii diferite de plante şi animale, fără a pune la socoteală bacteriile. Incluzându-le pe acestea, probabil s-ar ajunge la un număr de 10 milioane. Şi cu toată această varietate enormă a vieţii pe Pământ, să nu uităm ca 99% din speciile ce au trăit pe Terra sunt deja dispărute.

11. După dispariţia dinozaurilor şi a multor altor specii de animale şi plante petrecută în urmă cu 65 mil. ani, fosilele de animale mai mari de 20 kg sunt practic inexistente.

Read More

Curiozităţi din ştiinţă (Partea 1)

Ne influenţează oare astrele cereşti? Dacă da, în ce măsură? Cu ce viteză călătoresc semnalele electrice nervoase la mamifere? De ce forţă avem nevoie pentru a muta un atom de cobalt pe o suprafaţă de cupru? Răspunsurile, în continuare.

1. Un scurt exerciţiu de imaginaţie ne arată faptul că dacă am restrânge întreaga istorie de 4,56 de miliarde de ani a Pământului într-o singură zi, o oră ar reprezenta echivalentul a 190 de milioane de ani, un minut ar ocupa o perioadă de 3,2 milioane de ani, iar o secundă ar avea nu mai puţin de 53.000 de ani. Într-un asemenea calendar imaginar, primele forme de viaţă apar la aproximativ 8 ore după formarea Terrei. În urmă cu o oră şi 19 minute ar fi început dominaţia dinozaurilor, perioadă ce se încheie după numai 59 de minute de existenţă. Tot atunci, adică în urmă cu 20 de minute, primele primate îşi fac apariţia pe scena lumii. Iar dacă vă întrebaţi când a apărut omul pe această scară a timpului, ei bine… întreaga istorie a speciei noastre durează mai puţin de 4 secunde.

2. Ne influenţează astrele cereşti oare? Lampa din sala de naşteri are asupra unui copil nou născut o influenţă de 160 miliarde de ori mai puternică prin luminozitate decât orice alt obiect de pe cer, exceptând Soarele şi Luna. 1/150 este raportul dintre influenţa gravitaţională a unui doctor în aceeaşi sală de naşteri asupra unui copil decât a planetei Marte.

3. Bacteriile reprezintă probabil mai mult de jumătate din biomasa planetei.

4. Codul nostru genetic ar umple câteva cărţi de telefoane.

5. Semnalele electrice din sistemul nervos al mamiferelor călătoresc cu viteza de 0,1 km/sec.

6. Naţiunile de pe glob cheltuiesc mai mult de un milion de dolari pe minut pentru înarmare. Arsenalul nuclear din prezent este echivalent cu 20 miliarde tone TNT, ceea ce duce la 3 tone TNT pe persoană, fie că este vorba de copii, bătrâni, femei...

7. Două noi ceasuri, unul bazat pe aluminiu, celălalt pe mercur, mai exact pe vibraţia naturală a ionilor acestora, deţin titlul de cel mai precis instrument realizat până în prezent. Acestea nu vor rămâne în urmă şi nu o vor lua înainte nici măcar cu o secundă întreagă în următorul miliard de ani.

8. Cel mai precis instrument de măsurat distanţele, ce foloseşte 36 de fotoni, poate măsura diferenţe de lungime mai mici de a zecea mia parte din grosimea firului de păr. Aceşti 36 de fotoni înseamnă extrem de puţină lumină. Chiar şi un led străluceşte cu multe trilioane de fotoni pe secundă.

9. Forţa de a muta un atom de cobalt pe o suprafaţă de cupru este de 17 piconewtoni. Prin comparaţie, forţa pentru a muta o monedă mică de cupru este de 30 de miliarde de piconewtoni.

10. În timp ce citiţi o carte veţi converti cel puţin 1000 calorii de energie cu un grad înalt de ordine, sub formă de hrană, în energie cu un grad mare de dezordine, prin căldura pierdută în mediu. Acest lucru va creşte dezordinea (entropia) Universului cu 20 de milioane de milioane de milioane de milioane de unităţi, de 10 milioane de milioane de milioane de ori mai mult decât creşterea ordinii produsă în creierul vostru chiar dacă aţi memora cuvânt cu cuvânt întreaga carte.

Read More

Ceva Necunoscut Face Ceva Ce Noi Nu Pricepem... (doc)

"Un documentar interesant despre fenomenele psihice paranormale (vindecarea spirituală, telepatia, psihokinezia, clarviziune, premoniţia) şi autentificarea lor ştiinţifică.
Renée Scheltema, realizatoarea documentarului, a călătorit în SUA pentru a se întâlni cu oameni de ştiinţă de top, parapsihologi, psihologi, fizicieni, medici din domeniul cercetării cum ar fi prof. Charles Tart, prof. Gary Schwartz, dr. Larry Dossey şi dr. Dean Radin. Pe drum, ea colectează povestiri anecdotice de la celebrităţi din domeniu, cum ar fi Nancy Myer (detectiv psihic), Arielle Ford (autor), Dr Edgar Mitchell (astronaut) şi intuitiva Catherine Yunt.
Oamenii de ştiinţă din documentar prezintă o serie de cercetări şi experimente ştiinţifice, de laborator, care atestă că aceste puteri “paranormale” sunt de fapt ”normale” şi fac parte din înzestrarea noastră nativă.
Documentarul ne arată într-un mod pragmatic, cum ştiinţa şi spiritualitatea se întâlnesc într-o colaborare fructuoasă, pentru viitorul omenirii. Deasemenea este prezentată într-un mod riguros legatură dintre dintre mintea umană individuală şi conştiinţa colectivă, demonstrându-ne astfel, că axioma spirituală “Toţi suntem Unul” nu este doar o speculaţie mentală.
Iar ca idee-forţă, în încheierea scurtului sinopsis, merită să menţionăm replica din documentar a prof. Gary Schwartz…“Puţină ştiinţă te îndepărtează de spiritualitate dar multă ştiinţă te apropie de spiritualitate”.

Read More

INFINITUL - Calatoria Suprema (doc)

"Infinitul – Călătoria Supremă (Infinity – The Ultimate Trip) este un documentar care a fost realizat în 2009 de Jay Weidner. Filmul are o distribuţie uimitoare, reunind profesori de renume mondial, autori, experţi şi vizionari cum ar fi Neale Donald Walsch, Gregg Braden, Brian Weiss, Alberto Villoldo, John Holland, Renate Dollinger, Stanislav Groff, Dzogchen Ponlop şi Robert Thurman.
Împreună, aceste persoane ne dezvăluie din experienţa lor despre incredibila noastră natură infinită. De la povestirile amuzante şi până la cunoaşterea profundă a acestor aspecte, documentarul oferă o experienţă excelentă pentru oricine îl priveşte cu mintea deschisă. Filmul explorează natura noastră infinită şi nemuritoare precum şi aspecte fundamentale despre viaţă, moarte şi viaţa de după moarte. El prezintă nişte mesaje fundamentale pline de claritate, optimism, speranţă şi pur şi simplu spulberă anumite tipare învechite despre sufletul nostru şi integrarea lui în spectacolul magic al vieţii. Documentarul ne poate face să trăim, prin reamintirea înţelepciunii noastre, un răspuns viu la eternele întrebări..cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm?!
Metaforic vorbind, filmul chiar este o călătorie de extindere a conştientizării personale, începând de la tărâmul fizic în care existăm în prezent şi până la lumile de dincolo, graniţa dintre acestea fiind aproape insesizabilă.
Acest documentar face parte din categoria documentarelor spirituale de top pentru că mesajele sunt minunate, logice, simple dar profunde în acelaşi timp. Ele nu sunt nişte teorii sterile, ci sunt încărcate de trăirile şi experinţa spirituală a interlocutorilor.
Înainte de a viziona acest documentar este bine să reţinem părerile a doi critici de film :
“Acest film merită văzut şi absorbit…iar şi iar.”
“Ce cadou incredibil este acest film. Atinge ceva în adâncul tău. Ne deschide inima, ne curăţă mintea şi ne ajută pe toţi să îmbrăţişăm misterul morţii.”

Read More

Diversitatea experientei stiintifice: O viziune personala asupra cautarii lui Dumnezeu

Pentru orice om este important sa stie cine este si de ce se afla aici. “Istoria noastra este in mare parte o lupta pe viata si pe moarte intre mituri inadecvate”.

Pentru orice om este important sa stie cine este si de ce se afla aici. Din acest punct de vedere, spune autorul, obiectivele stiintei si religiei sunt apropiate, daca nu chiar identice. Dar succesul nostru ca specie, sustine el, se datoreaza inteligentei, cunoasterii si nu emotiilor. De asta,pentru Carl Sagan, doctrina religiei -“Crede si nu cerceta”- contravine insasi esentei umane, care este definita ca specie si isi datoreaza progresul,curiozitatii.

Pentru a afla cine suntem trebuie sa intelegem mai intai unde si in ce moment ne aflam:

Traim intr-un  Univers unde  intunericul este preponderent, lumina fiind o raritate. Rarele surse de lumina le constituie stelele, iar stelele, o mare de lumi din care lumea in care traim este o parte insignifianta. Doar in galaxia noastra,Calea Lactee, exista cateva sute de milioane de stele, din care Soarele este doar una, iar numarul galaxiilor din Univers este mai mare decat numarul stelelor din Calea Lactee ( se presupune ca numarul total al stelelor ar fi 1 urmat de 23 de zerouri!). Acest numar imens de lumi nu a fost luat in calcul, nici macar superficial, de nicio religie. Multe religii isi reprezinta zeii prin statui foarte inalte sau constructii marete in ideea de a ne face sa ne simtim neinsemnati,cand, o simpla contemplare a cerului ar fi suficienta pentru a ne da un sentiment de evlavie. Dar evlavie fata de ce?

Dinamica astronomica, evolutia lumilor nu ne duc catre o concluzie teologica particulara: desi exista o multitudine de lumi in Univers, acestea se nasc si mor, ca si noi, oamenii; Planetele, stelele cunosc stadii de evolutie si cu toate sunt supuse sfarsitului, ori asta este un punct de vedere diferit de conceptul traditional al unei Divinitati care ar trebui sa asigure bunastarea fapturilor sale. De ce trebuie sa creeze Dumnezeu fapturi pe care sa le confrunte apoi cu teama de moarte? De ce nu creeaza fapturi fericite si nemuritoare ca El? De ce este zeul unei lumi atat de mici? «  De ce Atotputernicul, stapan peste milioane de lumi la fel de dependente de el, ar fi lasat grija fata de ele deoparte si a venit sa moara  in lumea noastra deoarece, se spune, un barbat si o femeie au muscat dintr-un mar ? »

Mai mult decat atat, odata cu progresul stiintei s-au petrecut o serie de atacuri la adresa vanitatii umane :

• Nu suntem centrul Universului – Pamantul se afla intr-o galaxie indepartata, nesemnificativa ; nu se afla nici macar in centrul sistemului sau solar, iar steaua sa Soarele, nu se invarte in jurul lui, ci invers ( aceasta idee fusese postulata inca din sec 15, de catre Copernicus, dar a fost acceptata ca adevar abia in 1920, din cauza impotrivirii opresive a Bisericii)
• Pamantul este mult mai batran decat ne asteptam ( conform Bibliei ar fi trebuit sa aiba aprox 6000 de ani, creationistii inca sustin acest lucru) Dar,conform dovezilor geologice si paleontologice, Pamantul are 4 500 milioane de ani, iar rasele umane abia cateva milioane –adica noi reprezentam o miime din istoria Pamantului . Cu cat varsta Pamantului ar fi mai mica cu atat rolul omului in istoria Pamantului ar fi fost mai mare- dar iata ca am fost retrogradati de la o pozitie centrala (cum sustine Biblia) la un incidentala.
• Evolutia insasi este o descoperire care a contrazis doctrinele teologice, pentru ca astfel am aflat ca nu am fost instalati aici intr-un mod deosebit,diferit de cel al celorlalte plante si animale. Mai mult decat atat, toate trasaturile pe care noi le-am dezvoltat prin evolutie sunt unice : de ce avem 10 degete? Pentu ca intamplarea a facut sa evoluam dintr-un peste devonian care avea 10 falange si nu 12, 5 sau alt numar. Aceasta evolutie nu poate fi la fel pentru eventualele alte vieti din Univers. Aceasta descoperire l-a facut pe Arthur C. Clarke sa afirme ca doctrina crestina, a omului facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu este ca o bomba cu efect intarziat asezata la temelia crestinismului si programata sa explodeze daca vor fi descoperite creaturi inteligente pe alte planete.

Toate aceste teorii neaga valoarea de adevar a Bibliei ( de altfel autorul arata ca si scrierile sfinte ale celorlalte religii pot fi demontate cu usurinta). Dar bineinteles, asta nu neaga existenta unei puteri divine . Daca numim “ Dumnezeu”  suma totala a legilor fizicii, adica existenta legilor naturii, asa cum sustineau Einstein sau Spinoza, atunci toti suntem credinciosi. Daca numim Dumnezeu o forta superioara care ne-a creat, atunci se nasc nesfarsite intrebari:

• Cine l-a creat pe Dumnezeu, sau de unde vine?
• Exista in fapt o aparitie reala la care oamenii sa fi fost martori ? este ciudat ca aparitiile si viziunile divine apar in functie de specificul local: de ce nu apare  Fecioara Maria in viziuni ale popoarelor din Orient, de ce nu apar zeii hindusi in viziuni ale europenilor ?
• Cine este mai batran ? Dumnezeu sau Universul ? A existat Universul dintotdeauna sau a fost creat la un moment dat ? Exista o parere unanima ca Universul s-a format acum 13 mld de ani, in urma unei explozii. Si atunci ce s-a intamplat inainte de asta? Universul a fost creat de Dumnezeu, sau pur si simplu traim intr-un Univers oscilant, care este supus la expansiuni si contractii ? Sau exista un numar infinit de Universuri care se nasc si mor..
• De ce in nicio carte sfanta nu apar informatii despre Univers, ci doar despre Pamant? Daca ar fi fost revelatii divine s-ar fi referit la Dumnezeu ca stapan al Universului si nu doar al unei mici Planete, singura cunoscuta in vechime.
• Urmeaza apoi argumentele morale : de ce in toate cazurile, in istoria omenirii,este necesar ca Dumnezeu sa intervina in problemelor oamenilor, asa cum presupun toate religiile?De ce exista o lista intreaga de lucruri pe care Dumnezeu le pretinde oamenilor sa le faca si nu face EL totul bine de la inceput?

Indiferent de intrebari si de raspunsurile teologilor- deloc convingatoare pentru un om de inteligenta si eruditia lui Sagan (el demonteaza in carte toate argumentele )- nimeni nu neaga rolul pozitiv pe care religia l-a jucat sau a incercat sa-l joace de-a lungul secolelor . Dar si aici se nasc alte intrebari: are cu adevarat religia un rol in a-i face pe oameni mai buni, sau este doar o intentie buna dar ignorata atunci cand exista alte interese? Autorul isi incheie pledoaria cu punerea in discutie a altui dicton religios: “Iubeste-ti dusmanii” . Acest dicton nu s-a nascut la crestini, el exista si la iudei si la budhisti,cu cateva secole inainte de Isus. Dar din pacate nu este respectat de niciuna din natiunile care jura cu mana pe Biblie, sau sunt mandre de traditiilor lor crestine, iudaice sau budhiste; eternele razboaie, cursele inarmarilor, acum mai periculoase ca niciodata, o demonstreaza. Si este pacat,spune Sagan, ca specia cea mai inteligenta de pe Pamant sa dispara, pentru ca am inventat mijloacele de sinucidere si nu avem nicio arma reala de lupta impotriva lor – iar religia ar putea fi una. Orice specie de pe acest Pamant este condamnata la disparitie, dar in milioane de ani. Ar fi tragic ca specia umana, singura care se crede privilegiata si nemuritoare, sa dispara in doar un milion de ani, pentru ca nu a avut intelepciunea si nu a gasit mijloacele sa lupte.

Read More

Ce sunt visele cu adevarat (partea 4)? Diferentele intre visele celor 7 corpuri ale omului

Am prezentat in articolele anterioare, cum se prezinta cele sapte corpuri si visele asociate fiecarui corp. Dar, cele sapte dimensiuni ale visului se pot transforma in obstacole in cunoasterea celor sapte tipuri de realitate.

Corpul fiziologic isi are propriul sau fel de a percepe realul si de a visa. Cand mancati, este un lucru real, dar cand visati ca mancati, aceasta nu mai este o realitate. Visul despre mancare inlocuieste actul de a manca. In consecinta, corpul fiziologic isi are propria sa realitate si propriul sau mod de a visa. Acestea sunt doua moduri de functionare diferite, si sunt foarte indepartate unul de celalalt. Cu cat va apropiati mai mult de centru (cu cat corpul in care va situati este superior), cu atat realitatea si visul sunt mai apropiate una de alta. Deci, din punctul de vedere al corpului fizic, visul este foarte indepartat de realitate. Distanta care le separa este mare. Visele nu sunt decat fantasme.

Aceasta distanta este deja redusa in corpul eteric. Realul si visul sunt mai aproape unul de altul, astfel incat a face distinctie intre ele devine dificil, dar inca posibil; in cazul in care calatoria voastra eterica este autentica, ea va apare atunci cand sunteti in stare de veghe. Daca nu este decat un vis, ea se va realiza in timp ce dormiti. Pentru a cunoaste diferenta, trebuie sa fiti constienti de corpul vostru eteric.

In al treilea corp, in corpul astral, este si mai dificil sa deosebim visul de realitate, in masura in care diferenta intre cele doua s-a micsorat si mai mult. Cand stiti cu adevarat ce este corpul astral, fata de cazul in care cunoasteti doar visul astral, depasiti teama de moarte. Incepand cu acest nivel, sunteti siguri de propria voastra nemurire. Pe cand, in cazul in care cunoasterea voastra astrala este doar de domeniul visului si nu reala, ramaneti paralizati de teama de moarte. Modalitatea de distingere, criteriul, sunt reprezentate de teama de moarte.

Cei care cred ca sufletul este nemuritor si isi repeta neincetat acest lucru, pentru a se convinge de el, nu sunt in masura sa faca diferenta intre realitatea corpului astral si visul astral. Nu este vorba aici de faptul de a crede in nemurire, ci de a sti ce este nemurirea. Numai ca, inainte de realizarea acestei cunoasteri, trebuie sa ne indoim in privinta ei, sa ne mentinem in incertitudine. Este singurul mod de a sti daca este vorba de o cunoastere a nemuririi, sau este vorba doar despre o proiectie. Daca voi credeti ca sufletul este nemuritor, credinta voastra poate patrunde in lumea astrala. In acest caz visati, dar nu va fi nimic mai mult decat un vis. Pe cand, daca nu aveti nici o parere referitoare la acest subiect, daca nu exista in voi decat o sete de a cunoaste, de a descoperi – fara sa stiti ce cautati, nici cea ce veti gasi, fara sa cultivati idei preconcepute sau prejudecati – daca intreprindeti cautarea voastra cu o minte libera, veti sti sa faceti diferenta. Deci, cei care cred in nemurirea sufletului, in vietile anterioare, cei care le accepta pe baza de credinta, risca sa nu o cunoasca decat visul din planul astral si nu realitatea sa.

In al patrulea corp, corpul mental, visul si realitatea devin vecine. Asemanarea lor este atat de mare, incat aveti toate sansele sa le confundati. Visele din corpul mental pot fi la fel de reale ca si realitatea. Exista chiar metode care fac posibila crearea lor: metode yoghine, tantrice si altele. Cei care postesc, care traiesc in singuratate sau in intuneric, experimenteaza acest tip de vis, visul mental. El va fi la fel de real ca si realitatea care ii inconjoara.

In al patrulea corp, mentalul este total creator; el nu mai este delimitat de lumea obiectiva, nici de limitele materiei. El poate crea in deplina libertate. Poetii, pictorii traiesc – cu totii – in al patrulea tip de vis; orice realizare artistica isi are originea in acest tip de vis. Cei care isi extrag visele din regiunea a patra pot deveni mari artisti, fapt care nu se intampla cu cei care o cunosc. In al patrulea corp este necesar sa fim constienti de toate tipurile de creatie mentala; nu trebuie facuta nicio proiectie, deoarece, in caz contrar, proiectia se va realiza; nu trebuie cultivata nicio dorinta, in caz contrar, exista o mare posibilitate ca aceasta sa se realizeze. Si nu doar in mod interior; ea se poate implini si in mod exterior.

In al patrulea corp mentalul este atat de puternic, atat de transparent; acest corp fiind ultimul spatiu al mentalului. Dincolo de el incepe non-mentalul. Al patrulea corp este sursa originara a mentalului; din el se pot realiza toate creatiile. Trebuie sa vegheati neincetat pentru a nu intretine in mintea voastra dorinte, imaginatii, imagini (inclusiv cele ale unui zeu sau ale unui guru), in caz contrar ele se vor realiza. Iar voi veti fi creatorul lor! Viziunile sunt atat de frumoase incat dorim sa le cream.

Daca sunteti constienti in interiorul celui de al patrulea corp, daca nu sunteti decat martor, veti cunoaste realul. Daca nu, ramaneti in vis; iar realitatea nu este deloc comparabila cu visele pe care le traiti. Ele va vor da extazul, dar un extaz de vis. Trebuie sa fiti constienti de extaz, de beatitudine si chiar de imagini, oricare ar fi felul lor. Imediat ce apare o imagine, al patrulea corp se abandoneaza visului. O imagine cheama alta imagine, iar voi ramaneti prizonierii visului.

Singura modalitate de a evita al patrulea tip de vis este aceea de a fi martor. Pozitia de martor diferentiaza starile, deoarece in vis are loc o identificare, in ceea ce priveste corpul al patrulea, identificarea este o forma de vis. Calea care va duce spre realitate in acest corp se bazeaza pe faptul de a fi constient si pe aceia de a fi martor.

In al cincilea corp, corpul spiritual, visul si realitatea formeaza un intreg. Orice fel de dualitate a disparut. Nu se mai pune problema constientei: daca nu sunteti constienti, atunci sunteti constienti de neconstienta voastra. In acest stadiu, visul nu este altceva decat o oglindire a realului: exista diferenta, dar nu deosebire. Daca ma privesc intr-o oglinda, nu exista nicio deosebire intre mine si imaginea reflectata; exista insa o diferenta. Eu sunt real, in timp ce imaginea reflectata nu este. Daca se foloseste de concepte, al cincilea corp va avea iluzia ca se cunoaste, in masura

in care el se vede reflectat in oglinda. El se cunoaste ca efect, nu in calitatea sa proprie, ci in aceea de imagine reflectata. Diferenta este prezenta, diferenta care dintr-un anumit punct de vedere – este periculoasa. Riscati sa va multumiti cu o imagine reflectata si, ca urmare, sa confundati imaginea din oglinda cu realitatea. Daca se intampla asa, pericolul nu se situeaza la nivelul celui de al cincilea corp, ci la nivelul celui de al saselea corp. Daca nu va cunoasteti decat ca o imagine reflectata in oglinda, va este imposibil sa treceti frontiera ce separa al cincilea corp de al saselea corp. De fapt, nicio frontiera nu poate fi trecuta prin traversarea unei oglinzi. Astfel, se intampla sa nu transcendem cel de al cincilea corp. Este cazul celor care pretind ca exista un numar infinit de suflete, fiecare avand o personalitate proprie. Ei se cunosc pe ei insisi, dar aceasta cunoastere a fost dobandita prin intermediul unei oglinzi; ea nu este imediata, ea nu este directa.

Cum sa distingem daca visam in al cincilea corp sau traim realitatea? Singura modalitate este de a renunta la toate tipurile de scripturi si filozofii. Nu trebuie sa mai avem un guru, pentru ca – in caz contrar – acesta va juca rolul unei oglinzi. De acum trebuie sa ramaneti cu totul singuri. Nimeni nu va mai poate ghida; daca exista un ghid, el va juca rolul unei oglinzi. De acum inainte solitudinea este completa si totala. Nu va simtiti izolat, ci singur. Izolarea exista in raport cu altii, in timp ce solitudinea exista in raport cu sine.

Iin al cincilea corp, cuvantul care ar putea descrie situatia este acela de meditatie. El insemna a fi perfect singur, liber de orice proces mental. Inseamna a fi fara mental. In prezenta oricarui tip de mental, acesta devine o oglinda care va reflecta. Trebuie sa fiti un non-mental, in afara oricarui proces de gandire si contemplare.

In al saselea corp, corpul cosmic, nu mai exista oglinda. Nu mai ramane decat cosmicul. Voi insiva ati disparut. Voi nu mai sunteti, entitatea de vis nu mai este. Dar visul poate persista si in absenta entitatii care viseaza. In acest caz, visul seamana cu realul autentic. Nu mai exista mental, nu mai exista entitate care gandeste si tot ceea este cunoscut, exista efectiv. Ceea ce este devine propria voastra cunoastere. Intalniti miturile creatiei: ele trec pe langa voi. Voi nu mai sunteti: lucrurile nu fac altceva decat sa treaca pe langa voi. Entitatea care gandeste a disparut, entitatea care viseaza a disparut. Numai ca, un mental care nu mai este, inca este. Un mental distrus continua sa fie, nu sub o forma individuala, ci in calitate de totalitate cosmica. Voi nu mai sunteti, dar Brahma (Dumnezeu, în concepţia hindusă) este. De aceea se spune ca intregul univers nu este decat un vis al lui Brahma. Intregul nostru univers este un vis, este maya. Nu un vis individual, ci un vis provenit din totalitate, din intreg. Voi nu mai sunteti, dar totalitatea, intregul viseaza.

Singurul lucru pe care trebuie sa-l stim la acest nivel este daca visul este pozitiv sau negativ. Daca este pozitiv, este o iluzie, un vis, in sensul in care-in ultima instanta-numai negativul poate exista. Cand toate lucrurile fac parte din domeniul ne-formal, cand toate lucrurile s-au intors la sursa lor originara, totul este si nu este, simultan. Pozitivul este singurul clement care ramane. Trebuie realizata transcenderea lut. Deci daca pozitivul dispare in al saselea corp, ajungeti in al saptelea. Realitatea celui de al saselea corp va aduce in pragul celui de al saptelea. Daca nu mai ramane nimic pozitiv (nici mit, nici imagine), aceasta insemna ca visul a incetat sa mai existe- in acest caz, nu mai exista decat ceea ce este; totul este numai existenta. Lumea obiectiva a disparut; nu mai ramane decat sursa.

In al saptelea corp, corpul nirvanic, nu mai exista nici vis nici realitate. Realitatea nu se poate discerne decat atata timp cat visul exista. Cand visul devine imposibil, nu mai exista nici real, nici iluzie. In consecinta, al saptelea corp reprezinta centrul, in care realitatea si visul se confunda. Nimic nu le diferentiaza. Fie ca visati despre vacuitate, fie o cunoasteti. In ambele cazuri insa, este vorba de aceeasi vacuitate. Daca va visez, este o iluzie. Daca va vad, este o realitate. Dar intre faptul de a visa despre absenta voastra sau acela de a constata absenta voastra, nu este nicio diferenta. Un vis despre absenta este identic cu absenta in sine. Nu exista o diferenta reala decat in termeni pozitivi. Astfel, de la primul corp pana la al saselea exista o diferenta. Cum in al saptelea corp nu ramane decat vacuitatea, chiar si samanta a disparut.

Read More

Ce sunt visele cu adevarat (partea 3)? Visele corpului spiritual, corpului cosmic si corpului nirvanic

Al cincilea corp, corpul spiritual, transcende taramul individual si taramul timpului. Sunteti acum in eternitate. Visele nu se mai refera la voi in calitate de indivizi, ci se refera la constiinta intregului. Va este dezvaluit intregul trecut al existentei in totalitatea ei; viitorul ramane insa ascuns.

Toate miturile creatiei au fost create din al cincilea corp. Ele sunt identice unele cu altele. Simbolurile se schimba, expunerile se modifica putin, dar fie ca sunt crestine, hinduse, iudaice sau egiptene, miturile creatiei (relatand felul in care lumea a fost creata, cum a fost adusa la existenta) sunt paralele unele cu altele; ele contin un intreg curent de similitudini. De exemplu, exista marturii similare despre marele potop in Intreaga lume. Nu exista nicio marturie de ordin istoric. Totusi, marturia exista; si ea exista in al cincilea corp, in corpul spiritului. Al cincilea corp poate visa despre acest lucru.

Cu cat va cufundati mai mult in profunzimile interioare, cu atat va apropiati mai mult de realitate. Visele fiziologice nu au o realitate prea mare. Ele au realitatea lor proprie, dar nu sunt foarte reale. Visele eterice au o realitate mult mai mare, visele astrale au o realitate si mai mare, in timp ce visele mentale sunt aproximativ reale si, in final, in al cincilea corp, visele imbraca un caracter autentic real. Iata calea de cunoastere a realitatii. A-i da numele de vis nu este foarte adecvat, cu toate ca – dintr-un anumit puna de vedere – acesta va fi un vis in masura tn care realul nu este prezent in mod obiectiv. Ea are propria sa obiectivitate, insa se desfasoara in calitate de experienta subiectiva.

Doua persoane care au devenit constiente de al cincilea corp pot avea acelasi vis in acelasi timp. Pana la acest nivel acest lucru era imposibil. De obicei, visul in comun nu poate exista; din al cincilea corp insa, mai multe persoane pot avea, simultan, acelasi vis. Din aceasta cauza visele sunt, intr-un anumit fel, obiective. Avem posibilitatea de a compara insemnarile. In acest fel, un mare numar de persoane, care au visat in al cincilea corp, au ajuns sa cunoasca aceleasi mituri. Aceste mituri nu reprezinta creatia unor indivizi izolati. Ele au fost elaborate de anumite scoli, de anumite traditii aflate in colaborare unele cu altele.

Deci al cincilea tip de vis este mult mai real, intr-un anumit fel, celelalte patru sunt ireale in masura in care sunt individuale. Nimeni nu isi poate verifica experienta; nu exista nici un mijloc de a-i masura validitatea, de a sti daca ea este sau nu un produs al imaginatiei. O fantasma este o proiectie; un vis este ceva care nu are existenta ca atare, dar poate fi experimentat. Cu cat mergeti mai in profunzime, cu atat visele sunt mai putin fantasmagorice, cu atat sunt mai putin imaginare. Obiectivitatea lor, realitatea lor, autenticitatea lor este mai mare.

Toate conceptele teologice se nasc in al cincilea corp. Ele sunt exprimate in mod diferit, terminologia lor, conceptualizarea lor sunt diferite dar, in esenta lor, sunt identice. Sunt visele celui de al cincilea corp.

Prin corpul al saselea, corpul cosmic, atingeti limita ce se afla intre constient si inconstient, intre materie si spirit. Al saselea corp viseaza despre cosmos. Atingeti limita constientei, unde si inconstientul devine – la ramdul lui – constient. Totul este constient st viu. Chiar si ceea ce numim materie face parte din constiinta. In al saselea corp se realizeaza visele miturilor cosmice. Ati trecut dincolo de individual, ati trrecut dincolo de constient, ati trecut dincolo de timp si spatiu, dar limbajul este inca prezent. El arata ceva, el indica un lucru specific.

Teoriile despre Brahma, despre maya, teoriile unitatii, ale infinitului, toate au fost concepute prin al saselea tip de vis. Cei care au avut vise in dimensiunea cosmica au creat marile sisteme, marile religii. In al saselea corp visele sunt de ordinul fiintei si nu de ordinul ne-fiintei: ele sunt de ordinul existentei pozitive, nu de ordinul non-existentei. Ramane un anumit atasament fata de existenta, si – de asemenea -o teama de non-existenta. Materia si spiritul formeaza un intreg, o unitate; dar nu este si cazul existentei non-existentei, al fiintei si ne-fiintei. Ele raman separate. Aceasta este ultima limita ce trebuie trecuta.

Al saptelea corp, corpul nirvanic, trece frontiera pozitivului si face saltul in neant. El are propriile sale vise, vise ale non-existentei, vise ale neantului, vise ale vidului. Afirmatia a fost parasita, si nici negatia nu mai este o negatie; neantul nu insemna vacuitate totala. Mai exact, vacuitatea totala este si mai infinita. Pozitivul are – neaparat – limite, ci nu poate fi infinit. Numai negativul este lipsit de frontiere.

Deci, al saptelea corp are tipul sau propriu de vis. Formele si simbolurile ii lipsesc – nu mai exista decat absenta formei. Sunetele nu mai exista; exista doar o absenta a sunetelor: tacere absoluta. Aceste vise ale tacerii sunt o totalitate si ele sunt fara sfarsit.

Read More