24.04.2012

Afterlife (DOC)





"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."

Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?", răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem, fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă sumar în revistă.

Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual, surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni, anii petrecuţi de Iisus în Egipt.

"NDE sunt evenimente spirituale de o amploare şi complexitate uimitoare, care au puterea de a schimba atitudinea noastră faţă de moarte şi viaţă [...]", spunea regizorul Paul Perry.

"[...]Există motive pentru care oamenii se transformă, atunci când se întorc de la o coliziune cu moartea, unul fiind încrederea pe care au câştigat-o, atunci când au aflat că o lume nouă ne aşteaptă dincolo de ultima suflare. Un altul, în special pentru cei bolnavi fizic, este descoperirea că ne vom lăsa trupul în urmă şi vom continua să existăm ca spirite eliberate de durerea pământească."

Începând de la propria experienţă a regizorului, filmul examinează fenomenul morţilor clinice iniţiind interviuri întâmplătoare, luate oamenilor de pe stradă, care conduc la o gamă largă de credinţe, variind de la noţiunile arhicunoscute de rai şi iad, la credinţa în nimicnicia vidului, de parcă am stinge lumina lăsând să se instaleze un gol imens, caracterizat de absenţa conştiinţei, majoritatea dintre noi bazându-ne doar pe simple intuiţii şi credinţe, nesusţinute de dovezi concrete, concluziile noastre privind viaţa de apoi suprapunându-se, în esenţă, cu elemente dictate de dogma creştină, fiindcă, de fapt, marea masă a populaţiei cunoaşte, în cel mai bun caz, superficial scrierile religioase, deşi dovezile scriptice se află încă la vedere.

"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire, printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",

celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic, nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".

Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a înţelege.

Putem abandona domeniul religiei şi putem găsi o explicaţie ştiinţifică a acestor fenomene de moarte clinică (experimentate individual sau în grup, prin empatie, cum specifica dr. Moody), fiindcă, cel puţin în cazul experimentelor de grup, este mai mult decât evident că explicaţia halucinaţiilor provocate de leziunile cerebrale trebuie abandonată categoric.

Revenind la documentar, în baza informaţiilor conexe prezentate pe acest blog, în timp, am putea afirma despre câmpurile informaţionale ale conştiinţei şi memoriei, că ambele evoluează în timpul vieţii prin experienţele noastre şi prin aportul informaţional al organelor noastre imperfecte de simţ, ele fiind prezente în jurul nostru şi devenind disponibile conştiinţei noastre numai prin funcţionarea creierului (şi a altor celule din corp), sub formă de câmpuri electromagnetice.

De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea se întrerupe.

Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-temporal.

În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se opreşte din cauza anoxiei.

Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.

O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut, prezent şi viitor.

Cercetarea privind NDE nu ne poate oferi dovada ştiinţifică de netăgăduit a acestei concluzii, deoarece oamenii cu NDE nu au murit "complet" să spunem, dar cu toţii au fost extrem de aproape de moarte, în absenţa unui creier funcţional.

Această concluzie, că se poate experimenta conştiinţa independent de funcţia cerebrală, ar putea induce şi o mare schimbare a paradigmei ştiinţifice din medicina occidentală şi ar putea avea implicaţii practice în problemele actuale, medicale şi etice, cum ar fi îngrijirea comatoşilor sau a muribunzilor, eutanasia, avortul şi prelevarea de organe pentru transplant de la cineva aflat pe moarte, cu o pompă cardiacă activă, dar cu un diagnostic de moarte cerebrală.

Din nefericire, rigiditatea lumii academice şi absenţa unor cercetări riguroase de anvergură perpetuează starea de fapt, în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, dar, bazându-ne pe aspectele teoretice menţionate anterior, ale experimentării continuităţii evidente a conştiinţei noastre, ar trebui, în cele din urmă, să se ia în considerare, cu seriozitate, posibilitatea ca moartea, la fel ca şi naşterea, să poată fi, foarte bine, doar simple treceri de la o stare de conştiinţă la alta.

14.04.2012

Nimicul. 10 lucruri despre...nimic



V-aţi gândit vreodată la “nimic”? E o întrebare destul de ciudată, dar ce este “nimicul”? Nu poate fi ceva pentru că nu este, dar în acelaşi timp există. Destul cu filozofia. Să urmărim câteva date despre “nimic” şi poate reuşim apoi să îl explicăm.

1. În Univers există mai mult „nimic” decât „ceva” : 74% din Univers este „nimic” sau energie întunecată, 22% este materie întunecată şi doar 4% este materie, ceea ce am putea numi „ceva”. Cel puţin asta afirmă cercetătorii. Existenţa energiei întunecate este dovedită doar teoretic, termenul fiind introdus în 1998 de Michael Turner. Şi materia întunecată reprezintă încă un mister pentru noi.

2. Putem spune că nu există solid, lichid sau gaz şi că totul este doar o convenţie de-a noastră. Ce vedem noi sunt atomii şi legăturile dintre ei. Dacă atomii şi moleculele vor fi compact împachetate, atunci vor forma ceva solid. Dacă distanţa dintre molecule este mare, atunci vorbim despre gaz, iar lichidul este o combinaţie dintre solid şi gaz.

3. În fiecare secundă apare tot mai mult „nimic”! În 1998, astronomii au măsurat expansiunea Universului, determinând că energia întunecată stă la baza acestuia.

4. Paradox! Deşi materia întunecată este, deocamdată, imposibil de detectat, deci am putea-o include la categoria „nimic”, totuşi acest nimic are o anumită masă. În spaţiu, într-un cub cu latura de aproximativ 400,000 de km, există materie întunecată ce ajunge la 0,45 kg. Cel puţin asta au spus fizicienii.

5. De ce e linişte în spaţiul cosmic? Pe Pământ, sunetul se aude deoarece unda sonoră se propagă prin ceva, aer sau apă. În schimb, în spaţiu este vid: unda sonoră nu are prin ce se propaga, deci e linişte deplină.

6. Credeţi în expresia „nimic nu e imposibil”? Atunci să-mi explice şi mie careva cât e „0 x ∞”! Ce iese dacă înmulţeşti nimicul, adică 0, cu infinitul, adică ∞ ?

7. Deşi erau civilizaţii înfloritoare, nici grecii antici, nici romanii nu cunoşteau existenţa lui „0” ca cifră. Se presupune că cifra 0 a apărut, ca şi concept matematic, în India.

8. Care este opusul „nimicului”? Găurile negre! Ele sunt concentraţii de masă foarte dense şi cu o gravitaţie atât de mare, încât nimic nu poate ieşi din interiorul acestor suprafeţe, odată ce depăşeşte „graniţa” invizibilă a acesteia, numită orizontul evenimentului. Nici măcar lumina nu reuşeşte să scape.

9. Unii cercetători nu sunt de acord cu „nimicul”. Ei afirmă că spaţiul gol este, de fapt, plin de particule şi anti-particule. Ele se formează rapid şi tot la fel de rapid se anihilează reciproc. Acest fenomen îi dă dreptate lui Aristotel, care nega existenţa vidului sau a spaţiului gol.

10. În religiile şi miturile străvechi se credea că lumea a fost creată din „nimic”. Oare câtă dreptate au aceste poveşti?

Acum, la sfârşitul acestui articol, putem defini mai bine „nimicul”? Eu nu.

04.04.2012

Ce a fost inainte de Big Bang


Sa fie oare raspunsul mai departe decat ne asteptam? In prezent, unii oameni de stiinta nu considera absurd sa te intrebi ce s-a intamplat inainte de Big Bang.

Fara indoiala ca ipoteza potrivit careia Universul ar avea un inceput, la un moment de timp estimat la acum circa 15 miliarde de ani, printr-un eveniment de tip exploziv al unei singularitati spatio-temporale este atat de neobisnuita, cat si uluitoare prin implicatiile pe care le contine. In completarea acestei idei vin si numeroasele observatii care nu lasa nici un dubiu asupra faptului ca Universul are un caracter dinamic si ca evolutia sa este caracteristica unui proces de expansiune, avand originea intr-o stare superconcentrata.

Conform teoriei generale a relativitatii, Big Bangul reprezinta inceputul, evenimentul in care a aparut materia si spatiul-timpul. Problema este ca teoria lui Einstein nu se aplica pana la momentul Big Bang-ului, datorita starii de condensare maxima a Universului.


Insa mai exista o teorie, cel putin interesanta. Stephen Hawking propune ideea existentei unei evolutii in sens invers a unei gauri negre, sau mai bine spus, a evenimentelor care s-au petrecut in interiorul acesteia, ce a facut ca spatiul si timpul sa se concentreze intr-o singularitate, care la randul sau, a suferit o expansiune permanenta in spatiul-timpul nostru.

Se presupune ca inainte de Big Bang a existat un Univers care se contracta cu o geometrie a spatiu-timpului, similara cu cea a Universului nostru, aflat in prezent in expansiune. In momentul Big Bang-ului, Universul anterior a ajuns sa colapseze, iar proprietatile cuantice ale spatiu-timpului au facut ca gravitatia sa devina repulsiva, lucru ce a cauzat Big Bang-ul.

Directorul Institutului de Geometrie si Fizica Gravitatiei de la Penn State spune ca “teoria generala a relativitatii poate fi folosita pentru a descrie Universul inapoi pana la un anumit punct dincolo de care materia devine atat de densa incat ecuatiile nu mai functioneaza, iar dincolo de acest moment trebuie sa aplicam uneltele mecanicii cuantice care nu ii erau disponibile lui Einstein.”
Astfel, cercetatorii au ajuns la concluzia ca inainte de Big Bang a existat un Univers care se contracta cu o geometrie a spatiu-timpului similara cu a Universului nostru. Pe masura ce fortele gravitationale au facut universul anterior sa colapseze, el a ajuns la un punct in care proprietatile cuantice ale spatiu-timpului au facut ca gravitatia sa devina repulsiva, lucru ce a cauzat ulterior Big Bang-ul.

Ashtekar a folosit modificarile cuantce ale ecuatiilor cosmologice ale lui Einstein si a aratat ca in locul unui Big Bang clasic a existat un Bounce cuantic. Descoperirea faptului ca a existat un alt univers pre-Big Bang a fost uluitoare, din acest motiv, au repetat simularile cu diferite valori ale parametrilor timp de cateva luni, scenariul Big Bounce ramanand acelasi.

Ideea unui alt Univers inainte de Big Bang nu este noua, aceasta este o descriere matematica ce stabileste in mod sistematic existenta sa si deduce proprietatile geometriei spatiu-timpului in acel Univers.

Cercetatorii spun ca Universul pare a fi ca un fel de tesatura facuta din fire foarte fine care – cuantice unidimentionale – devin evidente doar cand ne uitam la ele foarte de aproape. In apropierea Big Bang-ului, structura tesaturii Universului devine importanta si este cea care face ca gravitatia sa devina repulsiva. In apropierea Big Bang-ului, acest material este rupt in mod violent si natura cuantica a geometriei devine importanta. In acest fel gravitatia devine puternic repulsiva, generand Big Bounce-ul.
Datorita teoriei “loop quantum gravity”, geometria spatiu-timpului are o structura “atomica”, fiind asemenea unei foi de matematica cu patratele. Conform acestei teorii, continuitatea nu este decat o aproximare care apare din cauza ca distantele si timpii experimentati sunt mult mai mari decat distantele si duratele elementare.

Sa fie vorba oare de acel inceput, precum gasim in miturile cosmogonice, facerea lumii, creatia prin excelenta, si de un sfarsit prezis in miturile eshatologice, sfarsitul unei lumi si aparitia alteia noi? Haosul urmat distrugerii, urmat de aparitia unui nou teritoriu fiind o regresiune catre haosul primordial, asadar catre cosmogonie. Majoritatea acestor mituri aduc si convingerea ca lumii distruse ii va urma o alta, gratie unei noi creatii.