Minuni cuantice: efectul Casimir (3)

"Din nimic, nimic va ieşi" o avertizează Regele Lear pe Cordelia în opera omonimă scrisă de Shakespeare. În lumea cuantică lucrurile se petrec într-un mod diferit: în acest microunivers aparte ceva ia naştere din nimic şi poate pune lucrurile în mişcare.

Concret, dacă punem două plăcuţe metalice neutre dpdv electric una alături de cealaltă în vid, se vor deplasa una spre alta, aparent fără motiv. Atenţie, nu se vor deplasa mult. Două plăci având o suprafaţă de un metru pătrat poziţionate la o miime de milimetru una de cealaltă vor resimţi o forţă echivalentă cu puţin peste o zecime de gram.

Fizicianul olandez Hendrik Casimir a remarcat pentru prima dată această minusculă deplasare în 1948. "Efectul Casimir este una dintre manifestările bizare de natură cuantică din lumea microscopică", afirmă fizicianul Steve Lamoreaux de la Universitatea Yale.

Efectul are de-a face cu una din normele ciudate ale lumii cuantice cunoscută sub numele de "principiul de nedeterminare al lui Heisenberg", care în esenţă afirmă următoarele: cu cât ştim mai multe despre unele lucruri aparţinând lumii cuantice, cu atât mai puţin cunoaştem despre alte lucruri. Nu putem deduce, de exemplu, poziţia exactă şi impulsul unei de particule în acelaşi timp. Cu cât suntem mai siguri că ştim unde este particula, cu atât mai puţin siguri suntem de locul spre care se îndreaptă.

O relaţie similară, de incertitudine, există şi în ceea ce priveşte energia şi timpul, cu o consecinţă dramatică. Dacă vidul ar fi cu adevărat gol, ar conţine zero energie la un moment precis definit în timp, un lucru pe care principiul de incertitudine ne interzice să îl cunoaştem.

Rezultă că, de fapt, vidul cuantic nu există. În conformitate cu teoria cuantică a câmpului, în vid iau constant naştere diverse "chestii" cu o durată foarte scurtă de viaţă care apar, privesc pentru foarte scurt timp în jur şi se decid că nu le place ceea ce văd, dispărând în neantul care le-a creat, toate acestea pentru ca Universul să respecte regulile impuse de principiul incertitudinii. În mare parte, e vorba de perechi alcătuite din fotoni şi antiparticulele lor, care se anihilează rapid. Minusculele câmpuri electrice generate de aceste particule care apar de nicăieri şi efectul lor asupra electronilor liberi din plăcile metalice ar putea explica efectul Casimir.

Sau poate lucrurile nu stau astfel. Datorită principiului incertitudinii, câmpurile electrice asociate cu atomii din plăcile de metal variază de asemenea. Aceste fluctuaţii dau naştere unor forţe de atracţie minuscule între atomi, numite forţe van der Waals. "Nu se poate atribui forţa Casimir exclusiv particulelor virtuale din vidul cuantic ori exclusiv minusculei deplasări a atomilor care formează plăcuţele", afirmă Lamoreaux. "Fiecare punct de vedere este corect şi conduce către acelaşi rezultat concret, fizic. "

Indiferent ce variantă îmbrăţişăm, efectul Casimir este suficient de intens pentru a reprezenta o problemă. În mecanisme realizate la scară nanometrică, de exemplu, efectul ar putea determina elementele componente aflate în imediată vecinătate să se lipească unele de altele.

O modalitate de a evita aşa ceva ar fi simpla inversare a efectului. În 1961, fizicienii ruşi au demonstrat teoretic că anumite combinaţii de materiale caracterizate de forţe de atracţie Casimir de valori diferite pot da naştere unor scenarii în care efectul total este unul de respingere. Dovada acestei aşa-numite şi stranii "flotabilităţi cuantice" a fost prezentată în ianuarie 2009 de fizicieni de la Universitatea Harvard, care au realizat un montaj din plăcuţe de aur şi de siliciu separate de bromobenzen lichid (Nature, vol. 457, p. 170).

Read More

Minuni cuantice: efectul Zeno cuantic (2)

Ibricele cuantice privite îndeaproape chiar refuză - uneori - să fiarbă. În alte cazuri, fierberea are loc mai repede. Există chiar şi cazuri în care, supravegheate fiind, ajung la o dilemă existenţială, neştiind dacă să fiarbă ori nu.


Această întreagă nebunie este consecinţa ecuaţiei lui Schrödinger, formula născocită de fizicianul austriac Erwin Schrödinger în 1926 pentru a descrie, de o manieră probabilistică, felul în care obiectele cuantice evoluează de-a lungul timpului.


Imaginaţi-vă de exemplu că efectuaţi un experiment folosind un atom radioactiv, iniţial nedescompus, aflat într-o cutie. Potrivit ecuaţiei lui Schrödinger, în orice moment de după începerea experimentului atomul se află într-un amestec, "o superpoziţie" de stări, dezintegrat ori nu.


Fiecare stare are asociată o anumită probabilitate descrisă matematic prin intermediul unei aşa-numite funcţii de undă. De-a lungul timpului, atâta vreme cât nu privim sistemul cuantic descris mai sus, funcţia sa de undă evoluează odată cu creşterea lentă a probabilităţii asociate stării dezintegrate a atomului. De îndată ce privim, atomul "alege", de o manieră conformă cu probabilităţile descrise de funcţia de undă, sub ce stare ni se înfăţişează, iar funcţia de undă "colapsează (se prăbuşeşte)" către o stare determinată, unică.


Acesta este mecanismul care a dat naştere faimoasei pisici a lui Schrödinger. Să presupunem că o pisică împreună cu un flacon de gaz otrăvitor sunt plasate într-o cutie închisă, în interiorul căreia dezintegrarea radioactivă a unui atom declanşează spargerea sticluţei cu otravă. Este pisica în acelaşi timp moartă cât şi vie, de vreme ce nu ştim dacă dezintegrarea atomului a avut loc?


Nu ştim. Tot ce ştim este că experimente care utilizează obiecte de dimensiuni din ce în ce mai mari, printre care recent s-a numărat şi o bandă de metal rezonantă suficient de mare pentru a putea fi văzută la microscop, par să indice că într-adevăr obiectele pot ajunge să adopte două stări simultan (Nature, vol. 464, p. 697).


Cel mai ciudat lucru despre cele afirmate mai sus este ideea că simpla observare a unui sistem cuantic poate modifica comportamentul acestuia. Să ne referim la atomul nedescompus de mai înainte: observarea sistemului şi constatarea că atomul nu s-a dezintegrat readuce "montajul" la o stare bine determinată, iar evoluţia ecuaţiei lui Schrödinger către starea de "dezagregare" trebuie să înceapă din nou de la zero.


Corolarul este că dacă continuaţi să "măsuraţi" sistemul suficient de des, acesta nu va fi niciodată capabil să se dezintegreze. Această posibilitate poartă numele de efect Zeno cuantic, după filozoful grec omonim din Elea, care a imaginat un paradox celebru care "dovedeşte" că dacă împărţim timpul în clipe din ce în ce mai mici, am putea face schimbarea ori mişcarea imposibile.


Şi efectul cuantic Zeno chiar se petrece în realitate. În 1990, cercetătorii de la National Institute of Standards and Technology din Boulder, Colorado, au demonstrat că ar putea menţine un ion de beriliu într-o configuraţie energetică instabilă, oarecum asemănătoare cu un creion care se balansează sprijinit de vârful său ascuţit, cu condiţia să măsoare în repetate rânduri energia acestuia (Physical Review O, vol. 41, p. 2295).


Efectul invers, "anti-Zeno" - metaforic spus, fierberea mai rapidă a unui "ibric cuantic" - are de asemenea loc. În cazul în care un sistem cuantic are la dispoziţie un aranjament complex de stări cuantice prin care poate trece, dezintegrarea către o stare cu energie mai scăzută poate fi accelerată prin măsurarea sistemului în ordinea corespunzătoare. Acest tip de comportament a fost, de asemenea, evidenţiat în laborator, în 2001 (Physical Review Letters, vol. 87, p. 040402).


Un al treilea truc poartă numele de "efect Hamlet cuantic", propus în cursul anului trecut de către Vladan Pankovic de la Universitatea din Novi Sad, Serbia. Acesta a descoperit că o anumită succesiune de măsurători deosebit de complicate pot afecta un sistem în aşa fel încât să facă ecuaţia lui Schrödinger pentru evoluţia ulterioară a acestuia practic imposibil de rezolvat. Aşa cum afirmă Pankovic: a fi sau a nu fi descompus, "aceasta este întrebarea de nerezolvat prin metode analitice".

Read More

Minuni cuantice: corpuscul şi undă (1)

De la pisici moarte şi vii în acelaşi timp până la particule care apar de nicăieri, de la fotoni care urmează două traiectorii simultan până la acţiuni ciudate la distanţă, fizica cuantică ne dărâmă intuiţiile legate de felul în care funcţionează lumea.

Michael Brooks a făcut o trecere în revistă a bizareriilor şi efectelor din universul cuantic care în mod garantat ne vor surprinde.

Lumina are atât caracter corpuscular, cât şi ondulatoriu şi începem să demonstrăm că şi celelalte lucruri sunt la fel.

1. Ambele şi niciuna. Dualitatea corpuscul-undă.

Nu este necesar să ai cunoştinţe de fizică cuantică pentru a recunoaşte bizareriile lumii cuantice. Cea mai veche şi mai grandioasă dintre tainele cuantice face referire la o întrebare care a pus la încercare minţile cele mai geniale, cel puţin de pe vremea filozofului grec antic Euclid: din ce este compusă lumina? Este lumina undă sau particulă?

De-a lungul timpului părerile legate de această temă au fost împărţite. Isaac Newton credea că lumina este formată din particule minuscule, "corpusculi" în jargonul vremii. Nu toţi contemporanii săi au fost impresionaţi, iar în cadrul unor experimente devenite clasice efectuate la începutul anilor 1800 polivalentul Thomas Young a dezvăluit felul în care se propagă o rază de lumină la trecerea prin două fante înguste plasate în apropiere una de cealaltă, producând un tipar de interferenţă caracteristic undelor pe un ecran poziţionat în spatele fantelor.

Deci, despre ce este vorba de fapt, de particulă ori de undă? Nerăbdătoare să-şi stabilească o reputaţie de contestatar al ideilor fizicii clasice, teoria cuantică a oferit un răspuns la scurt timp după ce şi-a făcut apariţia pe scena ştiinţelor, la începutul secolului XX. Lumina are atât un caracter corpuscular (de particulă), cât şi unul ondulatoriu (de undă), reprezentând astfel, în fapt, cu totul altceva. O particulă izolată aflată în mişcare, de pildă un electron, poate suferi fenomenul de difracţie şi poate interfera cu ea însăşi, asemenea undelor şi, credeţi sau nu, un obiect de mărimea unui automobil are asociată şi o natură secundară, ondulatorie.

Acest lucru (natura duală a particulelor - n.tr.) a fost propus în premieră în cadrul unei curajoase teze de doctorat scrisă în 1924 de unul dintre deschizătorii de drumuri din teoria cuantică, fizicianul Louis de Broglie. El a arătat faptul că, prin descrierea particulelor aflate în mişcare ca fiind unde, am putea explica de ce acestea au asociate niveluri energetice discrete, cuantizabile, neputându-li-se asocia un spectru energetic continuu, aşa cum prezicea fizica clasică.

De Broglie a presupus la început că acest lucru este doar un concept abstract, de natură matematică, dar dualitatea undă-particulă este "dureros" de reală. Experimentul clasic de interferenţă a undelor luminoase efectuat de Thomas Young (1773-1829) a fost reprodus înlocuindu-se lumina cu electroni sau cu tot felul de alte particule.

Într-adevăr, trebuie spus că experimentul nu a fost realizat folosind un obiect macroscopic, cum ar fi un automobil în mişcare. Lungimea de undă de Broglie asociată unui asemenea obiect are o valoare de aproximativ 10^-38 metri, iar a supune o aşa entitate unor fenomene precum difracţia ar presupune construirea unor fante cu o deschidere de acelaşi ordin de mărime, o sarcină care depăşeşte cu mult posibilităţile noastre tehnologice. Experimentul a fost realizat, totuşi, folosind fulerene, molecule de forma unei mingi de fotbal formate din 60 de atomi de carbon, care, la un diametru de aproximativ un nanometru, sunt suficient de mari pentru a fi văzute la microscop (Nature, vol. 401, p. 680).

Toate acestea ridică o întrebare fundamentală: cum este posibil ca substanţele să fie unde şi particule în acelaşi timp? Poate pentru că nu sunt nici una dintre cele două, afirmă Markus Arndt de la Universitatea din Viena, Austria, care a efectuat în 1999 experimente utilizând compuşii menţionaţi mai sus. Ceea ce noi numim electroni sau fulerene s-ar putea dovedi, în cele din urmă, entităţi cu nimic mai reale decât un sunet produs de un detector ori decât imaginea reconstituită la nivel cerebral generată de câţiva fotoni care vin în contact cu retina. "Ne-am putea, aşadar, referi la unde şi particule ca fiind doar simple construcţii mentale ce au menirea să ne faciliteze conversaţiile cotidiene", afirmă el.

Read More

Curiozităţi din ştiinţă (Partea 2)

Ştiaţi că ciupercile sunt mai îndeaproape înrudite cu oamenii decât cu plantele? Dar că Terra se depărtează de Soare cu 15 cm în fiecare an, iar Luna se depărtează de noi cu 4 centimetri în fiecare an? Dar că 99% din speciile ce au trăit vreodată sunt în prezent dispărute?

1. Pe o şosea foarte fierbinte se poate întâmpla uneori să pară că vedem drumul ud. Ceea ce vedem de fapt este... cerul.

2. Cantitatea de apă de pe Terra este de 100.000 de ori mai mare decât cea de pe Venus. Venus pierde în prezent 2x10^24 nuclee de hidrogen în fiecare secundă.

3. Terra se depărtează de Soare cu 15 cm în fiecare an. Luna se depărtează de noi cu 4 cm pe an, iar rotaţia planetei noastre scade cu 0,000017 secunde anual.

4. Rata actuală de evaporare a atmosferei Pământului este de 3 kg de hidrogen şi 50 g de heliu pe secundă.

5. Calculele arată că în trecut atmosfera planetei Venus este posibil să fi pierdut un întreg ocean de hidrogen în decursul a câteva zeci de milioane de ani.

6. Ciupercile sunt mai îndeaproape înrudite cu oamenii decât cu plantele.

7. Supervulcanul Toba, care a erupt acum 74.000 ani, a eliberat 2.500 km cubi de magmă, aproape de două ori volumul muntelui Everest.

6. Peste 99% din speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt în prezent dispărute.

8. În fiecare celulă umană găsim sute de structuri (mitocondrii) care sunt descendenţii bacteriilor procariote de la începuturile vieţii pe Pământ.

9. Câteva miliarde de microbi există în fiecare linguriţă de apă netratată. Oceanele se estimează că ar conţine 1027 bacterii sau de un milion de ori mai multe bacterii decât stele sunt vizibile în Univers.

10. Se presupune că există cel puţin 2 milioane de specii diferite de plante şi animale, fără a pune la socoteală bacteriile. Incluzându-le pe acestea, probabil s-ar ajunge la un număr de 10 milioane. Şi cu toată această varietate enormă a vieţii pe Pământ, să nu uităm ca 99% din speciile ce au trăit pe Terra sunt deja dispărute.

11. După dispariţia dinozaurilor şi a multor altor specii de animale şi plante petrecută în urmă cu 65 mil. ani, fosilele de animale mai mari de 20 kg sunt practic inexistente.

Read More

Curiozităţi din ştiinţă (Partea 1)

Ne influenţează oare astrele cereşti? Dacă da, în ce măsură? Cu ce viteză călătoresc semnalele electrice nervoase la mamifere? De ce forţă avem nevoie pentru a muta un atom de cobalt pe o suprafaţă de cupru? Răspunsurile, în continuare.

1. Un scurt exerciţiu de imaginaţie ne arată faptul că dacă am restrânge întreaga istorie de 4,56 de miliarde de ani a Pământului într-o singură zi, o oră ar reprezenta echivalentul a 190 de milioane de ani, un minut ar ocupa o perioadă de 3,2 milioane de ani, iar o secundă ar avea nu mai puţin de 53.000 de ani. Într-un asemenea calendar imaginar, primele forme de viaţă apar la aproximativ 8 ore după formarea Terrei. În urmă cu o oră şi 19 minute ar fi început dominaţia dinozaurilor, perioadă ce se încheie după numai 59 de minute de existenţă. Tot atunci, adică în urmă cu 20 de minute, primele primate îşi fac apariţia pe scena lumii. Iar dacă vă întrebaţi când a apărut omul pe această scară a timpului, ei bine… întreaga istorie a speciei noastre durează mai puţin de 4 secunde.

2. Ne influenţează astrele cereşti oare? Lampa din sala de naşteri are asupra unui copil nou născut o influenţă de 160 miliarde de ori mai puternică prin luminozitate decât orice alt obiect de pe cer, exceptând Soarele şi Luna. 1/150 este raportul dintre influenţa gravitaţională a unui doctor în aceeaşi sală de naşteri asupra unui copil decât a planetei Marte.

3. Bacteriile reprezintă probabil mai mult de jumătate din biomasa planetei.

4. Codul nostru genetic ar umple câteva cărţi de telefoane.

5. Semnalele electrice din sistemul nervos al mamiferelor călătoresc cu viteza de 0,1 km/sec.

6. Naţiunile de pe glob cheltuiesc mai mult de un milion de dolari pe minut pentru înarmare. Arsenalul nuclear din prezent este echivalent cu 20 miliarde tone TNT, ceea ce duce la 3 tone TNT pe persoană, fie că este vorba de copii, bătrâni, femei...

7. Două noi ceasuri, unul bazat pe aluminiu, celălalt pe mercur, mai exact pe vibraţia naturală a ionilor acestora, deţin titlul de cel mai precis instrument realizat până în prezent. Acestea nu vor rămâne în urmă şi nu o vor lua înainte nici măcar cu o secundă întreagă în următorul miliard de ani.

8. Cel mai precis instrument de măsurat distanţele, ce foloseşte 36 de fotoni, poate măsura diferenţe de lungime mai mici de a zecea mia parte din grosimea firului de păr. Aceşti 36 de fotoni înseamnă extrem de puţină lumină. Chiar şi un led străluceşte cu multe trilioane de fotoni pe secundă.

9. Forţa de a muta un atom de cobalt pe o suprafaţă de cupru este de 17 piconewtoni. Prin comparaţie, forţa pentru a muta o monedă mică de cupru este de 30 de miliarde de piconewtoni.

10. În timp ce citiţi o carte veţi converti cel puţin 1000 calorii de energie cu un grad înalt de ordine, sub formă de hrană, în energie cu un grad mare de dezordine, prin căldura pierdută în mediu. Acest lucru va creşte dezordinea (entropia) Universului cu 20 de milioane de milioane de milioane de milioane de unităţi, de 10 milioane de milioane de milioane de ori mai mult decât creşterea ordinii produsă în creierul vostru chiar dacă aţi memora cuvânt cu cuvânt întreaga carte.

Read More

Din secretele dezvaluite ale coincidentelor

In viata fiecarui om au loc foarte multe evenimente stranii, pe care stiinta nu le poate explica si de aceea le numeste coincidente intamplatoare. De exemplu, va ganditi la un prieten vechi, iar peste un minut el va suna. Sau stati si va ganditi de unde sa faceti rost de bani si, pe neasteptate, cineva isi achita o datorie. Aceste lucruri se intampla la nivelul cel mai simplu. Dar exista o multime de alte coincidente care ne fac sa ne gindim la inexplicabil si sa credem in amestecul fortelor superioare.

Vasul care se scufunda in acelasi loc, avand de fiecare data un singur supravietuitor.

La 5 decembrie 1664, pe coastele Tarii Galilor s-a scufundat o corabie. La data de 5 decembrie 1785, in acelasi loc, a naufragiat un alt vas. La data de 5 decembrie 1866, acolo a avut loc un al treilea eveniment similar. Dupa fiecare accident a ramas in viata o singura persoana si, de fiecare data, aceasta se numea Hyu Williams.

Coincidentele din vietile lui Kennedy si Lincoln

Un sir uimitor de coincidente sint legate si de vietile presedintilor Kennedy si Lincoln. Prima si cea mai simpla coincidenta este ca ambele nume de familie au cate sapte cifre. Presedintele Lincoln a avut un secretar pe nume Kennedy, iar presedintele Kennedy a avut un secretar pe nume Lincoln. Dupa ce au fost ucisi, in ambele cazuri, locul presedintelui a fost luat de persoane pe nume Johnson.

Salvatul se transforma in salvator

Intr-o noapte de iulie a anului 1930, politistul Allan Folby din Texas a fost implicat intr-un accident de masina si a fost ranit la un picior. A pierdut foarte mult sange si probabil ca ar fi murit, daca nu ar fi existat un trecator pe nume Alfred Smith care i-a salvat viata. Insanatosindu-se, politistul si-a continuat serviciul. Au trecut astfel cinci ani. La un moment dat, pe Folby l-au chemat la locul unui accident. Pe asfalt se gasea o persoana care suferise acelasi accident ca si Folby in urma cu mai multi ani. Acesta era Alfred Smith, cel care il salvase pe politist in aceleasi circumstante.

Unele dintre aceste coincidente stiinta contemporana le poate explica bazandu-se pe legile statisticii si ale matematicii, pe legile naturii si ale comunitatii, dar si pe natura perceperii omenesti.

Dumnezeu ne indeamna sa credem in intamplare

De ce apar asemenea coincidente? Multi cercetatori considera ca asemenea evenimente il obliga pe om sa aiba o atitudine mai atenta si mai serioasa fata de episoadele din viata proprie. Ni se spune de foarte multe ori sa credem in intuitie. Se poate ca Dumnezeu sa ne trimita un impuls sau sa ne spuna sa credem in intimplare.

Sincronismul

Ultima propunere poate parea nestiintifica. Evenimentele denumite de noi coincidente au primit de foarte mult timp denumirea de fenomene de sincronism. Acest termen a fost propus pentru prima oara in acelasi timp, dar independent unul de altul, de catre doi renumiti cercetatori din domeniul fizicii si psihologiei. Laureatul Premiului Nobel Wolfgang Pauly si psihologul Karl Gustav Young au ajuns la concluzia ca in ceea ce priveste coincidentele nu poate fi vorba decat de intamplare. Amandoi au sustinut faptul ca niste evenimente nelegate prin nimic unele de altele pot fi reunite printr-o cauza comuna sau se pot intampla fara nicio cauza, independent de legile naturii. Ambii cercetatori si-au explicat pozitia prin aceea ca legile naturii nu sunt absolute. Ei au spus ca legatura dintre evenimente poate avea o semnificatie esentiala pentru om, in ciuda faptului ca acest lucru se opune reprezentarilor omului despre creatie si legile care il conduc.

Coincidentele – necesitati ale psihicului

Young a mai emis o presupunere: prin aceste mici minuni, Cosmosul raspunde necesitatilor interne, profunde ale psihicului. Chiar daca coincidentele pot avea loc ca urmare a intamplarii, sincronismul adevarat apare atunci cand individul are nevoie de el.

Pentru a expune publicului larg aceste idei revolutionare si a explica despre ce este vorba, Young a luat ca exemplu de comparatie visele. Majoritatea acestora nu au o semnificatie: in ele nu exista o simbolistica importanta. Insa atunci cand psihicul este agitat si ceva il apasa, apar visele pline de sens. Se intampla ca visul sa prevada o catastrofa sau sa ii aminteasca omului despre ceva important. Daca se continua comparatia, in coincidente sau in fenomenele de sincronism, lumea inconjuratoare se foloseste de fortele superioare pentru a-l preveni pe om despre ceva.

Young a mers si mai departe emitand o ipoteza fantastica: pentru a ne impiedica sa acordam atentie unui fapt neimportant, psihicul nostru schimba practic lumea, creeaza coincidente, care pot arata drumul catre salvare, iesirea dintr-o situatie fara speranta. Acest lucru este egal cu a recunoaste ca minunile exista si apar nu fara o oarecare participare a omului.

Intuitia l-a salvat pe Churchill

Un exemplu in acest sens ar putea fi episoadele in care intimplarea si intuitia ne ajuta sa iesim dintr-o stuatie dificila, iar coincidenta ne salveaza viata. Iata un asemenea exemplu: in tinerete, Winston Churchill a fost corespondent de razboi in Africa de Sud. El a fost luat prizonier, dar a reusit sa evadeze si s-a trezit fara nici un mijloc de orientare in savana. Isi pierduse puterea din cauza infometarii, aproape ca nu mai avea nici o speranta de supravietuire, cand in indepartare a vazut un foc. Churchill a ajuns la o casa al carei stapan era un simpatizant al englezilor si astfel a fost salvat.

Coincidentele de acest tip arata ca atunci cand exista un pericol serios mintea foloseste nu logica, ci intuitia. O persoana foarte rationala in mod obisnuit, Churchill a crezut in intuitie din cauza epuizarii fizice. Pierzandu-si capacitatea de a analiza critic realitatea, intuitia l-a ajuta sa se foloseasca de fortele care intr-o stare normala i-ar fi fost inaccesibile.

Se poate spune ca, in acest fel, coincidenta este un simplu mijloc de a ajunge la resursele noastre profunde, la capacitatile psihicului nostru. Aceste semne ale soartei sunt percepute mai bine de oamenii cu o minte deschisa, de cei care prefera in mod obisnuit logica.

Profesorul de psihologie Allan Combs, de la o universitate din Carolina de Nord, SUA, spune: Experienta mea de observare de mai multi ani mi-a aratat ca coincidentele vin de obicei in sir. Cu cat sinteti mai obisnuiti cu ele, cu atat ele se intampla mai des. Daca insa le considerati niste prostii, ele va vor evita. Daca va veti manifesta catre ele interesul, ele va vor putea face multe servicii. Nimeni nu poate sti insa de ce se intampla coincidentele. Nu exista nicio urma de indoiala ca acestea sunt niste fenomene reale. Multi cercetatori afirma ca aceasta este pura intamplare si ca oamenii sunt inclinati sa le mareasca insemnatatea. Cei care le-au trait insa au o parere opusa. Eu consider coincidentele ca un semn al soartei perceput de subconstient si care ne arata drumul adevarat in viata.

Semnele ne intorc pe drumul bun.

Foarte des, sub influenta unor circumstante exterioare si a ideilor proprii, oamenii se abat de la drumul prescris. Teoria coincidentelor arata ca prin intermediul unor serii de semne se incearca intoarcerea la drumul corect.

Profesorul Combs si-a pierdut la un moment dat slujba si mult timp nu a reusit sa isi gaseasca o alta pe specializarea lui. Atunci s-a gandit sa lucreze pentru un timp ca sofer de taxi. Avariile mult prea dese, apoi un client cu un pistol care i-a luat tot ceea ce castigase in ziua respectiva, betivii care voiau sa se ia la intrecere pe strada, toate acestea aveau loc cu o frecventa anormala. La un moment dat, sotia lui a suferit un accident, profesorul si-a parasit serviciul pentru a merge la spital si a fost concediat. La catva timp dupa aceasta insa, profesorul si-a gasit o noua slujba la o firma care avea nevoie de personal pe specializarea lui. Combs a marturisit mai apoi ca a experimentat pe propria piele teoria coincidentelor.

Alte coincidente

Iata un alt exemplu de coincidente. In anul 1939, pe o corabie americana mergea si un oarecare inginer. Cind s-au apropiat de locul unde s-a scufundat Titanicul, ceva i-a spus ca trebuie sa opreasca vasul. A reusit sa il convinga pe capitan sa faca acest lucru. Din intuneric a aparut atunci un aisberg gigantic. Vasul s-a lovit de el, dar nu s-a scufundat. Acest vas se numea Titanian.

In anul 1976, un ginecolog englez din Londra a asistat la o nastere de tripleti pentru a treia oara in practica sa de citiva ani. Numele de familie al acestui medic era Triplet!

Arthur Flegenheimer, un gangster de la inceputul secolului trecut, a ordonat omorarea unui tanar de 23 de ani, la data de 23 octombrie 1932, pe strada cu numarul 23 din New York. Gangsterul a fost si el ucis la 23 octombrie 1935 de catre Charlie Yorkmen, care fusese la inchisoare 23 de ani.

In ziarul New York Herald, la data de 26 noiembrie 1911 a fost publicata o stire potrivita careia la Greenberry Hill in Londra au fost spinzurati trei vinovati de uciderea lui Edmund Berry. Numele celor trei spinzurati erau Green, Berry si Hill.

Gemenii cu o viata identica

Gemenii James Louis si James Springer s-au nascut in Ohio, au crescut in familii diferite si 39 de ani nu s-au cunoscut. Cand s-au intalnit in anul 1979, s-a dovedit ca amandoi fusesera casatoriti cu sotii pe care le chema Linda, amandoi divortasera si aveau cate un baiat pe care il chema James Allan. Fara sa se cunoasca unul cu altul, isi petrecusera concediul in Florida in mod regulat, in una si aceeasi statiune. Amandoi devenisera politisti si aveau aceleasi hobby-uri.

Baietelul Roger Loser, de 4 ani, a fost salvat de la inec de o femeie pe nume Elise Blais. In anul 1974, cind avea 16 ani, in acelasi loc Roger a salvat de la inec un barbat care s-a dovedit a fi sotul lui Elise Blais.

La Detroit un micut a cazut de la etajul 14 al unei cladiri si a fost salvat de catre un trecator pe nume Joseph Figlok. Un an mai tarziu, in acelasi loc, un alt copil a cazut de la fereastra si a fost salvat de acelasi Joseph Figlok.

Read More