Minuni cuantice: corpuscul şi undă (1)

De la pisici moarte şi vii în acelaşi timp până la particule care apar de nicăieri, de la fotoni care urmează două traiectorii simultan până la acţiuni ciudate la distanţă, fizica cuantică ne dărâmă intuiţiile legate de felul în care funcţionează lumea.

Michael Brooks a făcut o trecere în revistă a bizareriilor şi efectelor din universul cuantic care în mod garantat ne vor surprinde.

Lumina are atât caracter corpuscular, cât şi ondulatoriu şi începem să demonstrăm că şi celelalte lucruri sunt la fel.

1. Ambele şi niciuna. Dualitatea corpuscul-undă.

Nu este necesar să ai cunoştinţe de fizică cuantică pentru a recunoaşte bizareriile lumii cuantice. Cea mai veche şi mai grandioasă dintre tainele cuantice face referire la o întrebare care a pus la încercare minţile cele mai geniale, cel puţin de pe vremea filozofului grec antic Euclid: din ce este compusă lumina? Este lumina undă sau particulă?

De-a lungul timpului părerile legate de această temă au fost împărţite. Isaac Newton credea că lumina este formată din particule minuscule, "corpusculi" în jargonul vremii. Nu toţi contemporanii săi au fost impresionaţi, iar în cadrul unor experimente devenite clasice efectuate la începutul anilor 1800 polivalentul Thomas Young a dezvăluit felul în care se propagă o rază de lumină la trecerea prin două fante înguste plasate în apropiere una de cealaltă, producând un tipar de interferenţă caracteristic undelor pe un ecran poziţionat în spatele fantelor.

Deci, despre ce este vorba de fapt, de particulă ori de undă? Nerăbdătoare să-şi stabilească o reputaţie de contestatar al ideilor fizicii clasice, teoria cuantică a oferit un răspuns la scurt timp după ce şi-a făcut apariţia pe scena ştiinţelor, la începutul secolului XX. Lumina are atât un caracter corpuscular (de particulă), cât şi unul ondulatoriu (de undă), reprezentând astfel, în fapt, cu totul altceva. O particulă izolată aflată în mişcare, de pildă un electron, poate suferi fenomenul de difracţie şi poate interfera cu ea însăşi, asemenea undelor şi, credeţi sau nu, un obiect de mărimea unui automobil are asociată şi o natură secundară, ondulatorie.

Acest lucru (natura duală a particulelor - n.tr.) a fost propus în premieră în cadrul unei curajoase teze de doctorat scrisă în 1924 de unul dintre deschizătorii de drumuri din teoria cuantică, fizicianul Louis de Broglie. El a arătat faptul că, prin descrierea particulelor aflate în mişcare ca fiind unde, am putea explica de ce acestea au asociate niveluri energetice discrete, cuantizabile, neputându-li-se asocia un spectru energetic continuu, aşa cum prezicea fizica clasică.

De Broglie a presupus la început că acest lucru este doar un concept abstract, de natură matematică, dar dualitatea undă-particulă este "dureros" de reală. Experimentul clasic de interferenţă a undelor luminoase efectuat de Thomas Young (1773-1829) a fost reprodus înlocuindu-se lumina cu electroni sau cu tot felul de alte particule.

Într-adevăr, trebuie spus că experimentul nu a fost realizat folosind un obiect macroscopic, cum ar fi un automobil în mişcare. Lungimea de undă de Broglie asociată unui asemenea obiect are o valoare de aproximativ 10^-38 metri, iar a supune o aşa entitate unor fenomene precum difracţia ar presupune construirea unor fante cu o deschidere de acelaşi ordin de mărime, o sarcină care depăşeşte cu mult posibilităţile noastre tehnologice. Experimentul a fost realizat, totuşi, folosind fulerene, molecule de forma unei mingi de fotbal formate din 60 de atomi de carbon, care, la un diametru de aproximativ un nanometru, sunt suficient de mari pentru a fi văzute la microscop (Nature, vol. 401, p. 680).

Toate acestea ridică o întrebare fundamentală: cum este posibil ca substanţele să fie unde şi particule în acelaşi timp? Poate pentru că nu sunt nici una dintre cele două, afirmă Markus Arndt de la Universitatea din Viena, Austria, care a efectuat în 1999 experimente utilizând compuşii menţionaţi mai sus. Ceea ce noi numim electroni sau fulerene s-ar putea dovedi, în cele din urmă, entităţi cu nimic mai reale decât un sunet produs de un detector ori decât imaginea reconstituită la nivel cerebral generată de câţiva fotoni care vin în contact cu retina. "Ne-am putea, aşadar, referi la unde şi particule ca fiind doar simple construcţii mentale ce au menirea să ne faciliteze conversaţiile cotidiene", afirmă el.

Read More

Afterlife (DOC)

"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."

Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?", răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem, fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă sumar în revistă.

Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual, surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni, anii petrecuţi de Iisus în Egipt.

"NDE sunt evenimente spirituale de o amploare şi complexitate uimitoare, care au puterea de a schimba atitudinea noastră faţă de moarte şi viaţă [...]", spunea regizorul Paul Perry.

"[...]Există motive pentru care oamenii se transformă, atunci când se întorc de la o coliziune cu moartea, unul fiind încrederea pe care au câştigat-o, atunci când au aflat că o lume nouă ne aşteaptă dincolo de ultima suflare. Un altul, în special pentru cei bolnavi fizic, este descoperirea că ne vom lăsa trupul în urmă şi vom continua să existăm ca spirite eliberate de durerea pământească."

Începând de la propria experienţă a regizorului, filmul examinează fenomenul morţilor clinice iniţiind interviuri întâmplătoare, luate oamenilor de pe stradă, care conduc la o gamă largă de credinţe, variind de la noţiunile arhicunoscute de rai şi iad, la credinţa în nimicnicia vidului, de parcă am stinge lumina lăsând să se instaleze un gol imens, caracterizat de absenţa conştiinţei, majoritatea dintre noi bazându-ne doar pe simple intuiţii şi credinţe, nesusţinute de dovezi concrete, concluziile noastre privind viaţa de apoi suprapunându-se, în esenţă, cu elemente dictate de dogma creştină, fiindcă, de fapt, marea masă a populaţiei cunoaşte, în cel mai bun caz, superficial scrierile religioase, deşi dovezile scriptice se află încă la vedere.

"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire, printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",

celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic, nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".

Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a înţelege.

Putem abandona domeniul religiei şi putem găsi o explicaţie ştiinţifică a acestor fenomene de moarte clinică (experimentate individual sau în grup, prin empatie, cum specifica dr. Moody), fiindcă, cel puţin în cazul experimentelor de grup, este mai mult decât evident că explicaţia halucinaţiilor provocate de leziunile cerebrale trebuie abandonată categoric.

Revenind la documentar, în baza informaţiilor conexe prezentate pe acest blog, în timp, am putea afirma despre câmpurile informaţionale ale conştiinţei şi memoriei, că ambele evoluează în timpul vieţii prin experienţele noastre şi prin aportul informaţional al organelor noastre imperfecte de simţ, ele fiind prezente în jurul nostru şi devenind disponibile conştiinţei noastre numai prin funcţionarea creierului (şi a altor celule din corp), sub formă de câmpuri electromagnetice.

De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea se întrerupe.

Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-temporal.

În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se opreşte din cauza anoxiei.

Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.

O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut, prezent şi viitor.

Cercetarea privind NDE nu ne poate oferi dovada ştiinţifică de netăgăduit a acestei concluzii, deoarece oamenii cu NDE nu au murit "complet" să spunem, dar cu toţii au fost extrem de aproape de moarte, în absenţa unui creier funcţional.

Această concluzie, că se poate experimenta conştiinţa independent de funcţia cerebrală, ar putea induce şi o mare schimbare a paradigmei ştiinţifice din medicina occidentală şi ar putea avea implicaţii practice în problemele actuale, medicale şi etice, cum ar fi îngrijirea comatoşilor sau a muribunzilor, eutanasia, avortul şi prelevarea de organe pentru transplant de la cineva aflat pe moarte, cu o pompă cardiacă activă, dar cu un diagnostic de moarte cerebrală.

Din nefericire, rigiditatea lumii academice şi absenţa unor cercetări riguroase de anvergură perpetuează starea de fapt, în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, dar, bazându-ne pe aspectele teoretice menţionate anterior, ale experimentării continuităţii evidente a conştiinţei noastre, ar trebui, în cele din urmă, să se ia în considerare, cu seriozitate, posibilitatea ca moartea, la fel ca şi naşterea, să poată fi, foarte bine, doar simple treceri de la o stare de conştiinţă la alta.

Read More

Fantomele: corpurile astrale ale celor morti, ajunse in universul psihic cvadridimensional

Cea mai intalnita teorie privind fantomele este aceea conform ele reprezinta entitati pe deplin obiective,desi nu de natura strict materiala in sensul fizico-chimic obisnuit. Astfel, aparitiile fantomatice nu ar fi altceva decat corpuri subtile ale persoanelor in viata sau decedate.

Dupa preceptele spiritiste, fiinta umana ar fi alcatuita din trei elemente:

- corpul fizic (sau fiziologic), care se dezagrega dupa moarte;
- spiritul, ce se manifesta ca fiind constiinta, capacitatea de intelegere, de a rationa, de a vrea si care este elementul nemuritor al fiintei;
- corpul astral - organism fluidic, constituit dintr-o materie extrem de subtila – care este intermediarul dintre spirit si corpul fizic.

In starea de veghe, corpul astral corespunde precis corpului fizic; in timpul somnului si in alte situatii speciale (de exemplu, in fenomenele de extracorporalitate), corpul astral se poate detasa de cel fizic si calatori in alte locuri. Dupa unii autori, corpul astral mentine legatura cu cel fizic printr-un “cordon (coarda) de argint” ce se poate intinde fara limita. Se sustine ca in momentul mortii fizice aceasta coarda este taiata, iar corpul astral intra intr-un stagiu post-mortem. De aici, in mod spontan sau prin intermediul unor persoane cu calitati mediumnice, corpul astral – si implicit spiritul caruia ii serveste ca anvelopa sau instrument – se manifesta persoanelor in viata sub forma de aparitie fantomatica.

Dintre parapsihologii din epoca post-spiritista, Hornell Hart este cel care, in 1956, a reiterat ipoteza dublului eteric, botezat de el “soul body” (=corpul sufletului). Hart postuleaza ca“soul body” exista obiectiv intr-un univers psihic cvadridimensional, diferit in principiu de universul fizic, si, in anumite circumstante, de tip psiho-afectiv si nu fizice, cele doua universuri se intrepatrund, prilejuind manifestari aparitionale. In raport cu gradul de interpenetrare, aparitiile capata aspecte dominant materiale sau semimateriale.

Conform teoriei lui Hart, aparitiile paranormale ale persoanelor in viata nu sunt altceva decat corpurile lor eterice “trimise”, voluntar sau involuntar, la distante mai mari ori mai mici fata de locurile unde se afla propriile corpuri fizice. Aceste proiectii sunt sesizate vizual de percipienti ca dedublari ale agentilor, dat fiind faptul ca dublul eteric copiaza forma corpului fizic. Dupa moartea corpului fizic, dublul eteric se separa si supravietuieste in universul psihic impreuna cu sufletul pe care-l “inveleste”, univers din care poate reveni si actiona temporar in lumea fizica, luand forme perceptibile, printre altele, vizual.

Referindu-se la teoria lui Hart, A. Patrut noteaza, pe buna dreptate, ca ea lasa neexplicate multe aspecte; de pilda, de ce aparitiile au haine si,  uneori,  sunt acompaniate  de  obiecte personale, sau de ce trasaturile aparitiilor nu sunt mereu identice cu “originalul”.

Pentru unii din cei care cred in supravietuire, aparitiile fantomatice ale decedatilor sunt lesne de explicat. Daca se admite ca un element subtil al persoanei subzista mortii fizice – indiferent cum este denumit acel element – atunci termenul “mort” ar trebui inlocuit cu cel de “dezincarnat”. Rationand pe mai departe in aceasta logica, intrucat defunctii nu sunt disparuti ci dezincarnati, rezulta ca ei se pot manifesta in raport cu cei vii. Astfel, daca dezincamatul doreste sa continue o activitate in viata pe care a parasit-o, sa-si manifeste niste insatisfactii sau sa comunice ceva celor vii, se va manifesta ca aparitie fantomatica.

“Un dezincarnat - afirma M. Curcio – poate pune stapanire pe materii organice imprastiate, flotante, si construieste o aparenta de corp terestru. Cei vii vor vedea atunci o forma evanescenta, imperfecta, mobila, luminescenta, cateodata figuri mai mult sau mai putin clare etc. Pe scurt fantome”.

Din punctul de vedere al adeptilor doctrinei reincarnarii, lucrurile par la fel de limpezi: aparitiile reprezinta spiritele (sufletele) umane ce traiesc “o viata intre vieti”, intr-un soi de interregn sau purgatoriu dintre incarnari succesive. Altfel spus, fantomele ar fi umbrele proiectate in lumea materiala de catre defunctii prinsi in tesatura reincarnarilor.

Read More

Extraordinara experienta a mortii filozofului Socrate: “Dupa moarte, eu voi trai!”

In ultimele clipe de viata ale lui Socrate, inainte de a-i fi administrata otrava, el continua sa intrebe: „Deja se face tarziu, cat de mult dureaza sa macine cucuta?” Prietenii sai plangeau si sufereau foarte mult, dar cand au auzit aceste cuvinte i-au spus: „Ai innebunit? Noi vrem sa traiesti mai mult si sa nu ne parasesti. Chiar l-am mituit pe cel care iti pregateste otrava pentru a te avea mai multa vreme alaturi de noi.”...

Socrate a iesit afara si i-a strigat celui care macina otrava: „Se pare ca nu esti foarte priceput. Esti nou in aceasta meserie? Nu ai mai facut niciodata asa ceva? De ce dureaza atat de mult?”

Barbatul i-a raspuns: „Am facut acest lucru intreaga mea viata, dar pana acum nu am mai intalnit un om ca tine. De ce te grabesti? O macin incet astfel incat sa mai te poti bucura putin de viata. De ce esti atat de grabit sa mori?”.

Socrate i-a raspuns: „Da, ma grabesc pentru ca doresc sa vad ce este moartea. Vreau sa vad daca eu ii voi supravietui sau nu. Daca nu voi supravietui, atunci totul s-a terminat – daca voi supravietui,  atunci moartea este terminata. De fapt, vreau sa vad cine moare: eu sau moartea!? Si cum pot vedea acest lucru daca inca sunt viu?”

In cele din urma lui Socrate i-a fost administrata otrava. Prietenii au inceput sa planga si mai tare. Iar Socrate le vorbea foarte linistit: “Simt ca picioarele mi-au amortit – sunt complet moarte. Dar, prieteni, va pot spune ca indiferent ca picioarele au murit, eu sunt inca viu. Acum mi-a amortit mijlocul, dar eu inca ma aflu aici! Si va vad pe toti cei care-mi plangeti alaturi!”

Socrate a continuat: “Nu mai plangeti! Mai bine observati tot ce se intampla! Acum aveti ocazia sa aflati ce se petrece in momentul mortii. Ah! Acum nu imi mai simt mainile; si de cate ori nu m-am identificat cu ele – aceleasi maini pe care acum nu le mai simt deloc.” Si asa a continuat pana la final: incet-incet, totul devine tacut.

“Dupa cateva clipe cred ca nu va voi mai putea spune nimic, dar eu inca sunt intact. Asa ca sa nu credeti ca daca nu voi mai putea vorbi, voi fi disparut. Din moment ce acum, dupa ce am pierdut atat de multe parti ale trupului, inca exist, atunci cum as putea disparea cand voi pierde si putinul care a mai ramas?”

Iar in ultimele sale momente. Socrate a spus: “Acestea sunt ultimele mele cuvinte, deoarece simt ca limba nu mai poate functiona. Dar acum inca pot spune ca eu exist.”

Read More