Din secretele dezvaluite ale coincidentelor

In viata fiecarui om au loc foarte multe evenimente stranii, pe care stiinta nu le poate explica si de aceea le numeste coincidente intamplatoare. De exemplu, va ganditi la un prieten vechi, iar peste un minut el va suna. Sau stati si va ganditi de unde sa faceti rost de bani si, pe neasteptate, cineva isi achita o datorie. Aceste lucruri se intampla la nivelul cel mai simplu. Dar exista o multime de alte coincidente care ne fac sa ne gindim la inexplicabil si sa credem in amestecul fortelor superioare.

Vasul care se scufunda in acelasi loc, avand de fiecare data un singur supravietuitor.

La 5 decembrie 1664, pe coastele Tarii Galilor s-a scufundat o corabie. La data de 5 decembrie 1785, in acelasi loc, a naufragiat un alt vas. La data de 5 decembrie 1866, acolo a avut loc un al treilea eveniment similar. Dupa fiecare accident a ramas in viata o singura persoana si, de fiecare data, aceasta se numea Hyu Williams.

Coincidentele din vietile lui Kennedy si Lincoln

Un sir uimitor de coincidente sint legate si de vietile presedintilor Kennedy si Lincoln. Prima si cea mai simpla coincidenta este ca ambele nume de familie au cate sapte cifre. Presedintele Lincoln a avut un secretar pe nume Kennedy, iar presedintele Kennedy a avut un secretar pe nume Lincoln. Dupa ce au fost ucisi, in ambele cazuri, locul presedintelui a fost luat de persoane pe nume Johnson.

Salvatul se transforma in salvator

Intr-o noapte de iulie a anului 1930, politistul Allan Folby din Texas a fost implicat intr-un accident de masina si a fost ranit la un picior. A pierdut foarte mult sange si probabil ca ar fi murit, daca nu ar fi existat un trecator pe nume Alfred Smith care i-a salvat viata. Insanatosindu-se, politistul si-a continuat serviciul. Au trecut astfel cinci ani. La un moment dat, pe Folby l-au chemat la locul unui accident. Pe asfalt se gasea o persoana care suferise acelasi accident ca si Folby in urma cu mai multi ani. Acesta era Alfred Smith, cel care il salvase pe politist in aceleasi circumstante.

Unele dintre aceste coincidente stiinta contemporana le poate explica bazandu-se pe legile statisticii si ale matematicii, pe legile naturii si ale comunitatii, dar si pe natura perceperii omenesti.

Dumnezeu ne indeamna sa credem in intamplare

De ce apar asemenea coincidente? Multi cercetatori considera ca asemenea evenimente il obliga pe om sa aiba o atitudine mai atenta si mai serioasa fata de episoadele din viata proprie. Ni se spune de foarte multe ori sa credem in intuitie. Se poate ca Dumnezeu sa ne trimita un impuls sau sa ne spuna sa credem in intimplare.

Sincronismul

Ultima propunere poate parea nestiintifica. Evenimentele denumite de noi coincidente au primit de foarte mult timp denumirea de fenomene de sincronism. Acest termen a fost propus pentru prima oara in acelasi timp, dar independent unul de altul, de catre doi renumiti cercetatori din domeniul fizicii si psihologiei. Laureatul Premiului Nobel Wolfgang Pauly si psihologul Karl Gustav Young au ajuns la concluzia ca in ceea ce priveste coincidentele nu poate fi vorba decat de intamplare. Amandoi au sustinut faptul ca niste evenimente nelegate prin nimic unele de altele pot fi reunite printr-o cauza comuna sau se pot intampla fara nicio cauza, independent de legile naturii. Ambii cercetatori si-au explicat pozitia prin aceea ca legile naturii nu sunt absolute. Ei au spus ca legatura dintre evenimente poate avea o semnificatie esentiala pentru om, in ciuda faptului ca acest lucru se opune reprezentarilor omului despre creatie si legile care il conduc.

Coincidentele – necesitati ale psihicului

Young a mai emis o presupunere: prin aceste mici minuni, Cosmosul raspunde necesitatilor interne, profunde ale psihicului. Chiar daca coincidentele pot avea loc ca urmare a intamplarii, sincronismul adevarat apare atunci cand individul are nevoie de el.

Pentru a expune publicului larg aceste idei revolutionare si a explica despre ce este vorba, Young a luat ca exemplu de comparatie visele. Majoritatea acestora nu au o semnificatie: in ele nu exista o simbolistica importanta. Insa atunci cand psihicul este agitat si ceva il apasa, apar visele pline de sens. Se intampla ca visul sa prevada o catastrofa sau sa ii aminteasca omului despre ceva important. Daca se continua comparatia, in coincidente sau in fenomenele de sincronism, lumea inconjuratoare se foloseste de fortele superioare pentru a-l preveni pe om despre ceva.

Young a mers si mai departe emitand o ipoteza fantastica: pentru a ne impiedica sa acordam atentie unui fapt neimportant, psihicul nostru schimba practic lumea, creeaza coincidente, care pot arata drumul catre salvare, iesirea dintr-o situatie fara speranta. Acest lucru este egal cu a recunoaste ca minunile exista si apar nu fara o oarecare participare a omului.

Intuitia l-a salvat pe Churchill

Un exemplu in acest sens ar putea fi episoadele in care intimplarea si intuitia ne ajuta sa iesim dintr-o stuatie dificila, iar coincidenta ne salveaza viata. Iata un asemenea exemplu: in tinerete, Winston Churchill a fost corespondent de razboi in Africa de Sud. El a fost luat prizonier, dar a reusit sa evadeze si s-a trezit fara nici un mijloc de orientare in savana. Isi pierduse puterea din cauza infometarii, aproape ca nu mai avea nici o speranta de supravietuire, cand in indepartare a vazut un foc. Churchill a ajuns la o casa al carei stapan era un simpatizant al englezilor si astfel a fost salvat.

Coincidentele de acest tip arata ca atunci cand exista un pericol serios mintea foloseste nu logica, ci intuitia. O persoana foarte rationala in mod obisnuit, Churchill a crezut in intuitie din cauza epuizarii fizice. Pierzandu-si capacitatea de a analiza critic realitatea, intuitia l-a ajuta sa se foloseasca de fortele care intr-o stare normala i-ar fi fost inaccesibile.

Se poate spune ca, in acest fel, coincidenta este un simplu mijloc de a ajunge la resursele noastre profunde, la capacitatile psihicului nostru. Aceste semne ale soartei sunt percepute mai bine de oamenii cu o minte deschisa, de cei care prefera in mod obisnuit logica.

Profesorul de psihologie Allan Combs, de la o universitate din Carolina de Nord, SUA, spune: Experienta mea de observare de mai multi ani mi-a aratat ca coincidentele vin de obicei in sir. Cu cat sinteti mai obisnuiti cu ele, cu atat ele se intampla mai des. Daca insa le considerati niste prostii, ele va vor evita. Daca va veti manifesta catre ele interesul, ele va vor putea face multe servicii. Nimeni nu poate sti insa de ce se intampla coincidentele. Nu exista nicio urma de indoiala ca acestea sunt niste fenomene reale. Multi cercetatori afirma ca aceasta este pura intamplare si ca oamenii sunt inclinati sa le mareasca insemnatatea. Cei care le-au trait insa au o parere opusa. Eu consider coincidentele ca un semn al soartei perceput de subconstient si care ne arata drumul adevarat in viata.

Semnele ne intorc pe drumul bun.

Foarte des, sub influenta unor circumstante exterioare si a ideilor proprii, oamenii se abat de la drumul prescris. Teoria coincidentelor arata ca prin intermediul unor serii de semne se incearca intoarcerea la drumul corect.

Profesorul Combs si-a pierdut la un moment dat slujba si mult timp nu a reusit sa isi gaseasca o alta pe specializarea lui. Atunci s-a gandit sa lucreze pentru un timp ca sofer de taxi. Avariile mult prea dese, apoi un client cu un pistol care i-a luat tot ceea ce castigase in ziua respectiva, betivii care voiau sa se ia la intrecere pe strada, toate acestea aveau loc cu o frecventa anormala. La un moment dat, sotia lui a suferit un accident, profesorul si-a parasit serviciul pentru a merge la spital si a fost concediat. La catva timp dupa aceasta insa, profesorul si-a gasit o noua slujba la o firma care avea nevoie de personal pe specializarea lui. Combs a marturisit mai apoi ca a experimentat pe propria piele teoria coincidentelor.

Alte coincidente

Iata un alt exemplu de coincidente. In anul 1939, pe o corabie americana mergea si un oarecare inginer. Cind s-au apropiat de locul unde s-a scufundat Titanicul, ceva i-a spus ca trebuie sa opreasca vasul. A reusit sa il convinga pe capitan sa faca acest lucru. Din intuneric a aparut atunci un aisberg gigantic. Vasul s-a lovit de el, dar nu s-a scufundat. Acest vas se numea Titanian.

In anul 1976, un ginecolog englez din Londra a asistat la o nastere de tripleti pentru a treia oara in practica sa de citiva ani. Numele de familie al acestui medic era Triplet!

Arthur Flegenheimer, un gangster de la inceputul secolului trecut, a ordonat omorarea unui tanar de 23 de ani, la data de 23 octombrie 1932, pe strada cu numarul 23 din New York. Gangsterul a fost si el ucis la 23 octombrie 1935 de catre Charlie Yorkmen, care fusese la inchisoare 23 de ani.

In ziarul New York Herald, la data de 26 noiembrie 1911 a fost publicata o stire potrivita careia la Greenberry Hill in Londra au fost spinzurati trei vinovati de uciderea lui Edmund Berry. Numele celor trei spinzurati erau Green, Berry si Hill.

Gemenii cu o viata identica

Gemenii James Louis si James Springer s-au nascut in Ohio, au crescut in familii diferite si 39 de ani nu s-au cunoscut. Cand s-au intalnit in anul 1979, s-a dovedit ca amandoi fusesera casatoriti cu sotii pe care le chema Linda, amandoi divortasera si aveau cate un baiat pe care il chema James Allan. Fara sa se cunoasca unul cu altul, isi petrecusera concediul in Florida in mod regulat, in una si aceeasi statiune. Amandoi devenisera politisti si aveau aceleasi hobby-uri.

Baietelul Roger Loser, de 4 ani, a fost salvat de la inec de o femeie pe nume Elise Blais. In anul 1974, cind avea 16 ani, in acelasi loc Roger a salvat de la inec un barbat care s-a dovedit a fi sotul lui Elise Blais.

La Detroit un micut a cazut de la etajul 14 al unei cladiri si a fost salvat de catre un trecator pe nume Joseph Figlok. Un an mai tarziu, in acelasi loc, un alt copil a cazut de la fereastra si a fost salvat de acelasi Joseph Figlok.

Read More

Gaurile negre

Potrivit teoriei relativitatii generale a lui Einstein, o gaura neagra este o regiune din spatiu, unde campul gravitational este atat de puternic incat nimic nu poate scapa dupa ce a trecut de aceasta suprafata orizontul evenimentului. Nici macar lumina nu poate scapa dintr-o gaura neagra, asa incat interiorul unei gauri negre nu este vizibil. De aici ii provine si numele.

La suprafata limita, gravitatia este foarte mare, astfel incat nici o raza de lumina nu are energie suficienta pentru a patrunde afara. Viteza de scapare gravitationala este la suprafata limita, egala cu viteza luminii, asa incat raza supravetei limita este egala cu raza traiectoriei circulare, numita si raza Schwarzschild.

In unele comunitati stiintifice se crede ca se poate demonstra faptul ca o gaura neagra este un obiect bidimensional intr-un spatiu tridimensional. Ei spun ca acest lucru ar putea indica solutia pentru „paradoxul informatiei pierdute” si faptul ca traim intr-o lume holografica. Desi interiorul este invizibil, o gaura neagra isi poate arata prezenta prin interactia cu materia care orbiteaza la orizontul ei. De exemplu, o gaura neagra poate fi descoperita prin urmarirea grupurilor de stele care o orbiteaza. O a doua solutie pentru a confirma prezenta unei gauri negre, este de a observa gazul din apropierea unei stele ce este tras in ea in forma de spirala, incalzindu-se pana la temperaturi foarte mari si emitand cantitati imense de radiatie ce pot fi detectate.

Aceste observatii ne-au aratat cat de uimitor este Universul si cat de putine lucruri stim despre el. Ideea unui obiect cu o gravitatie foarte mare ce poate absorbi chiar si lumina a fost propusa in 1783 de John Michell, un astronom amator britanic. In 1795, Pierre-Simon Laplace, un fizician francez a ajuns la aceeasi concluzie. Gaurile negre, asa cum sunt intelese, sunt descrise de teoria generala a relativitatii. Aceasta teorie arata ca atunci cand un obiect cu o masa suficienta este prezent intr-un spatiu foarte mic, poate atrage materia inconjuratoare inauntru.

O gaura neagra poate ingloba extrem de multa materie, in ciuda dimensiunilor ei nu tocmai mari, deoarece ea comprima materia. Materia nu intra cu o traiectorie dreapta, ci rotindu-se in forma de spirala, apropiindu-se din ce in ce mai mult de gaura.

Exista si gauri negre supermasive, adevarati monstrii spatiali. O astfel de gaura neagra este de milioane de ori mai mare decat una obisnuita si poate captura de miliarde de ori mai multa materie decat contine Soarele nostru. Acesti „monstri” pot absorbi galaxii intregi. Din observatiile facute de astronomi s-a descoperit ca majoritatea galaxiilor de mari proportii, precum si galaxia noastra, Calea Lactee, au in centrul lor o gaura neagra supermasiva.

Stephen Hawking demonstreaza ca, odata formata o gaura neagra, ea incepe sa piarda din masa radiand energie, numita radiatie Hawking, prin urmare, ar avea o existenta finita.

Formarea unei gauri negre

Atunci cand o stea de aproximativ de 20 de ori mai mare ca Soarele isi epuizeaza „combustibilul” intra in colaps nemaiputand sa sustina toate reactiile ce au loc in interiorul ei. Ea explodeaza rezultand o supernova, insa miezul stelei ramane compact iar colapsul continua. Particulele miezului se zdrobesc una de alta din cauza propriei gravitatii pana cand tot ce ramane este o gaura neagra.

Se cunoaste faptul ca masa distorsioneaza spatiul. In locul unde se afla Pamantul, spatiul nu mai este plan ci se produce o adancitura. O gaura neagra produce o adancitura extrem de mare in spatiu, si da impresia de gaura.

In interiorul unei gauri negre, in ciuda numelui, se presupune ca este extrem de luminos deoarece lumina este si ea prinsa in gaura neagra. Materia absorbita este si ea acolo, fiind presupusa la diverse efecte fizice. In centrul unei gauri negre este unul dintre cele mai misterioase fenomene fizice: singularitatea.

Singularitatea este un punct de volum ce tinde spre zero dar care contine o masa ce tinde spre infinit. In cazul unei gauri negre, singularitatea este masa unei intregi stele de minim 20 de ori mai mare ca Soarele nostru, concentrata intr-un punct al spatiului. Aceasta singularitate are o forta gravitationala colosala, dand forta de atractie a unei gauri negre.

Read More

Top 10 realizări ştiinţifice ale anului 2011

Cele două întâmplări din domeniul fizicii care au ocupat prima pagină a ştirilor ştiinţifice în anul 2011 au reprezentat mai degrabă întrebări decât răspunsuri concrete, şi anume: „Sunt neutrinii mai rapizi decât lumina?” şi „A fost descoperit bosonul Higgs?”.


Cu toate acestea, pe parcursul ultimelor 12 luni, au fost realizate şi câteva realizări ştiinţifice extraordinare, ceea ce a condus la dificultatea luării unei decizii în privinţa acordări titlului de "Descoperirea Anului 2011", de către revista „Physics World".

După lungi dezbateri între membrii echipei editoriale a revistei, titlul pentru anul 2011 îl primesc Aephraim Steinberg şi colegii săi de la Universitatea din Toronto, Canada, pentru experimentele desfăşurate în domeniul fundamentelor mecanicii cuantice. Folosind o tehnologie emergentă, denumită „măsurătoare slabă”, echipa este primul grup din lume care a reuşit să urmărească media traiectoriilor fotonilor singulari ce erau supuşi „experimentului cu două fante” al lui Young. Despre această realizare Steinberg afirmă că fizicienii au fost practic "condiţionaţi" să creadă că aşa ceva este imposibil.


De asemenea, revista a mai acordat alte nouă distincţii, detaliate în continuare. Departajarea dintre câştigătorii locurilor 1 şi 2 a fost destul de greu de făcut în acest an, deoarece descoperirea plasată pe locul al doilea implică utilizarea „măsurătorilor slabe”, însă de această dată cu scopul de a reprezenta funcţia de undă a unui grup de fotoni. Grupul editorilor a considerat că experimentul lui Steinberg a fost mai important. Alte descoperiri cuprinse în listă includ primul dispozitiv de camuflare în spaţiu-timp, un laser creat dintr-o celulă vie şi o nouă metodă pentru măsurarea distanţelor cosmice.

Locul I: Schimbarea perspectivei asupra măsurătorilor cuantice

Munca depusă de Steinberg s-a evidenţiat deoarece a testat bine cunoscuta noţiune că mecanica cuantică nu ne permite să cunoaştem traiectoriile urmate de fiecare foton în parte, pe măsură ce aceştia călătoresc prin două fante amplasate la o distanţă mică, cu scopul creării unui tipar de interferenţă.


Această interferenţă este exact ce ne-am fi aşteptat dacă percepem lumina ca o undă electromagnetică. Însă mecanica cuantică ne permite şi să percepem lumina ca o succesiune de fotoni, deşi, în cazul în care am determina care fantă este aleasă de fotonii individuali, consecinţa directă ar fi dispariţia tiparului de interferenţă. Prin folosirea măsurătorilor slabe, Steinberg şi echipa sa au fost capabili să dobândească unele informaţii referitoare la traiectoriile avute de fotoni, fără a distruge tiparul.


În cadrul experimentului, fanta dublă este înlocuită cu un separator de fascicule şi o pereche de fibre optice. Un singur foton loveşte separatorul şi călătoreşte de-a lungul fibrei din dreapta sau din stânga. După ce emerge de la capetele apropiate ale fibrelor optice paralele, acesta creează un tipar de interferenţă pe ecranul detectorului.


Măsurătoarea slabă este efectuată prin trecerea fotonilor emergenţi printr-o bucată de calcit, care impregnează o mică rotaţie în polarizarea fotonului. Suma rotaţiilor depinde de direcţia de deplasare a fotonului, cu alte cuvinte, a impulsului acestuia. Fotonii sunt apoi „post-selectaţi” în funcţie de locaţia unde ating ecranul, ceea ce le permite cercetătorilor să determine media traiectoriilor fotonilor care ajung acolo.


Acest experiment relevă, de exemplu, că un foton detectat în partea dreptă a tiparului de difracţie este mai probabil emergent din fibra optică amplasată în dreapta, decât din cea din stânga. Cât timp aceste informaţii nu ne sunt restricţionate de fizica cuantică, Steinberg spune că fizicienii au considerat că „este oarecum imoral să te întrebi unde este un foton înainte de a fi detectat”.


„Puţin câte puţin, oamenii încep să pună întrebări interzise”, spune Steinberg, adăugând că experimentul echipei sale va „împinge fizicienii către o modificare a modului în care gândesc anumite lucruri”.


Locul II: Măsurarea funcţiei de undă

Locul al doilea a fost acordat unui alt grup care a pus o „întrebare interzisă”. Condusă de Jeff Lundeen (fost coleg cu Steinberg) de la Consiliul Naţional de Cercetare al Canadei, din Ottawa, o echipă a folosit măsurătorile slabe pentru a mapa funcţia de undă a unui ansamblu de fotoni identici, fără a distruge niciunul dintre aceştia. Spre deosebire de această metodă, tomografia cuantică mapează funcţia de undă cu preţul distrugerii stării fotonilor. În plus faţă de îmbogăţirea cunoştinţelor despre fundamentele mecanicii cuantice, tehnica s-ar putea dovedi utilă în cazul în care tomografia nu poate fi utilizată.


Locul III: Camuflarea în spaţiu şi timp

Pe locul al III-lea s-au clasat două echipe, prima de la Universitatea Cornell din S.U.A., condusă de Alexander Gaeta, iar a doua de la Colegiul Imperial din Londra, condusă de Martin McCall. La începutul anului 2011, echipa lui McCall a publicat o analiză teoretică despre cum poate fi mascat un eveniment în spaţiu şi timp, metodă descrisă ulterior într-o rubrică specială a publicaţiei „Physics World”. Câteva luni mai târziu, Gaeta şi colegii săi au realizat un dispozitiv care foloseşte două „lentile de divizare a timpului” pentru a face tocmai acest lucru. La fel ca modificarea ideilor despre ce poate şi ce nu poate fi ascuns, camuflarea în spaţiu şi timp poate fi de asemenea folosită în jaful bancar perfect, cel puţin în teorie.


Locul IV: "Măsurarea" Universului folosind găurile negre



A patra poziţie din listă este repartizată lui Darach Watson şi colegilor săi de la Universitatea din Copenhaga, Danemarca, şi de la Universitatea din Queensland, Australia, care au descoperit o metodă de folosire a găurilor negre supermasive (care alimentează nuclee galactice active – AGN) ca şi „puncte etalon” pentru a face măsurători exacte ale distanţelor cosmice. Munca depusă este importantă deoarece AGN-urile pot fi găsite aproape pretutindeni în univers şi, spre deosebire de supernove, care sunt folosite în prezent ca puncte etalon, lumina AGN-urilor rezistă perioade mai lungi de timp.

Locul V: Transformarea întunericului în lumină

Christopher Wilson şi colegii săi de la Universitatea Tehnologică din Chalmers, Suedia, împreună cu fizicieni din Japonia, Australia şi S.U.A., au ocupat locul V deoarece au fost primele persoane care au reuşit să observe efectul Casimir în laborator. Efectul apare în momentul în care o oglindă se mişcă atât de rapid în vid, încât perechi de fotoni virtuali (care apar mereu, anihilându-se ulterior) sunt "extraşi" pentru a crea fotoni reali, care pot fi detectaţi. Pe lângă faptul că au descoperit noţiuni noi referitoare la efectul Casimir, utilizarea unui dispozitiv cuantic supraconductor de interferenţă (SQUID – Superconducting Quantum Interference Device) ca şi oglindă, face acest experiment să fie unul foarte ingenios.


Locul VI: Măsurarea temperaturii universului timpuriu

La scurt timp după Big Bang, universul era un amestec complicat de quarcuri şi gluoni liberi, care, în cele din urmă, s-au condensat pentru a forma protonii şi neutronii de astăzi. Locul VI în acest top 10 îl ocupă o echipă de fizicieni din S.U.A., India şi China, care au efectuat cele mai bune calcule de până acum privind această temperatură de condensare: două trilioane de grade Kelvin. Pe lângă furnizarea unor detalii importante despre universul timpuriu, munca echipei ne ajută şi la lărgirea orizontului de cunoştinţe despre cromodinamica cuantică, care descrie proprietăţile neutronilor, protonilor şi altor hadroni.


Locul VII: Detectarea oscilaţiei neutrinilor

Locul VII este acordat echipei internaţionale de fizicieni care lucrează la experimentul Tokai-to-Kamioka (T2K) din Japonia. Cercetătorii au lansat un fascicul de neutrini miuonici, la 300 km în subteran, către un detector, descoperind că 6 neutrini s-au modificat, altfel spus au „oscilat”, în neutrini electroni. Cu toate că măsurătorile nu sunt suficient de bune pentru a valida descoperirea oscilaţiei de transformare din neutrini miuonici în neutrini electroni, acest experiment este cea mai plauzibilă dovadă de până acum că un anumit tip de neutrino se poate transforma în alt tip.


Locul VIII: Laserul "biologic"

Într-un domeniu interesat al biofizicii, Malte Gather şi Seok Hyun Yun, de la şcoala Medicală Harvard, S.U.A., se plasează pe locul VIII pentru că au reuşit să creeze un laser dintr-o celulă biologică vie. Prin emiterea unei lumini albastre intense peste molecule proteice verzi, fluorescente, din interiorul unei celule embrionare a unui rinichi, moleculele au generat o lumină intensă, monocromatică şi direcţională. Celulele au rezistat încercărilor, iar acest fenomen surprinzător poate fi folosit pentru distingerea celulelor canceroase de cele sănătoase.


Locul IX: Calculator cuantic complet realizat într-un singur cip

Locul IX este atribuit lui Matteo Mariantoni şi colegilor săi de la Universitatea Statului California, din Santa Barbara, pentru o premieră în ceea ce priveşte reuşita de a implementa o versiune cuantică a arhitecturii „Von Neumann” regăsită în calculatoarele personale. Bazat pe circuite supraconductoare şi integrat pe un singur cip, noul dispozitiv a fost folosit pentru executarea a doi importanţi algoritmi cuantici de calcul. Dezvoltarea acestui dispozitiv ne aduce mai aproape de crearea calculatoarelor cuantice practice care să rezolve probleme din viaţa reală.


Locul X: Observarea unor relicve "curate" din perioada Big Bang-ului

Michele Fumagalli şi Xavier Prochaska, de la Universitatea Statului California din Santa Cruz şi John O’Meara de la Colegiul Saint Michael din Vermont, ocupă locul X, deoarece sunt primii care au observat nori de gaz care sunt relicve pure din perioada Big Bang-ului. Spre deosebire de alţi nori din universul îndepărtat (care par să conţină elemente create de stele), aceşti nori conţin doar hidrogenul, heliul şi litiul rezultate în urma Big Bang-ului. Pe lângă confirmarea predicţiilor despre teoria Big Bang-ului, norii furnizează detalii unice despre materialele din care au apărut primele stele şi galaxii.

Read More