De ce visează oamenii? Care sunt răspunsurile ştiinţei

 

Oamenii petrec o treime din viaţă dormind şi, de multe ori fără a-şi da seama, visând. Imaginile nocturne care acompaniază această perioadă de odihnă au fascinat omenirea, de-a lungul mileniilor fiindu-le atribuite chiar conotaţii religioase. În Biblia creştină, visele erau o metodă prin care Dumnezeu intra în legătură cu supuşii săi, iar cartea de căpătâi a musulmanilor, Coranul, i-a fost transmisă profetului Mahomed prin vis de către îngerul Gabriel. În Grecia antică, persoanele bolnave dormeau în templele închinate lui Asclepios, zeul medicinei, sperând să aibă parte de vise care să le vindece problemele.

Visele au stat la baza a numeroase cărţi, filme şi alte lucrări artistice. Ştiinţa a fost la rândul său îmbogăţită în urma unor idei cu origini onirice, un vis fiind inspiraţia ce a dus la aparţia celebrului tabel al lui Mendeleev şi la descoperirea structurii moleculei de benzen de către chimistul german Friedrich Kekule. Celebrul proiectant sovietic Oleg Antonov spunea că un vis l-a inspirat să conceapă o aeronavă. Mai mult, doi celebri oameni de ştiinţă, Niels Bohr şi Otto Loewi, au obţinut Premiul Nobel datorită unei idei apărute în vis.

 Somnul REM, izvorul viselor

Somnul fiecăruia dintre noi urmează un ciclu regulat în fiecare noapte, fiind compus din cele două tipuri de somn: REM (rapid eye movement) şi NREM (non-rapid eye movement, care este împărţit în 4 stadii). Bebeluşii împart în mod egal timpul de somn între somnul de tip REM şi cel NREM, însă adulţii petrec doar 20% din somn în faza REM, care la bătrâneţe ocupă doar 15% din perioada totală de odihnă.

Fiecare ciclu de somn durează aproximativ 90 de minute şi începe cu primele 4 etape ale somnului NREM. Primele două etape ale somnului NREM reprezintă un somn uşor, în care muşchii corpului se relaxează şi ritmul inimii încetineşte. Etapele 3 şi 4 ale somnului NREM reprezintă somnul adânc, în timpul căruia undele cerebrale încetinesc. Ciclul continuă în sens invers, dinspre etapa 4 a somnului NREM până la etapa 1, care este apoi urmată de somnul REM. Apoi, ciclul se reia.

Vasta majoritate a viselor au loc în timpul somnului REM, atunci când ochii se mişcă cu viteză.

Urmărind activitatea cerebrală pe electroencefalograme, oamenii de ştiinţă au observat că în timpul somnului REM creierul prezintă o activitate similară cu cea din starea de trezie, însă muşchii sunt inactivi, împiedicând astfel punerea în practică a viselor.

Din punct de vedere al evoluţiei, somnul REM este o apariţie recentă, oamenii de ştiinţă detectându-l şi în rândul altor mamifere cu sânge cald şi chiar la păsări.

La oameni, somnul REM apare foarte devreme, în cel de-al treilea trimestru al evoluţiei prenatale, cu mult înainte ca fătul să aibă experienţe care să ducă la apariţia imaginilor în vise. Faptul că fătul are vise REM arată că acesta „vede” ceva cu mult înainte să poată deschide ochii. Creierul, aflat în stare de dezvoltare, foloseşte modele biologice înnăscute ale spaţiului şi timpului pentru a da conţinut „viselor”.

Dacă în secolul trecut teoriile enunţate de Freud şi Jung atribuiau viselor diferite înţelesuri, astăzi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că ele au strict o funcţie fiziologică, fără a simboliza ceva anume.

Visele ajută la învăţat şi la consolidarea memoriei

 

Oamenii de ştiinţă au considerat multă vreme că somnul şi visele au explicaţii diferite. În ultimii ani, însă, cercetătorii au ajuns la concluzia că această perspectivă este greşită. Una dintre cele mai importante funcţii ale somnului, consolidarea amintirilor, se realizează prin visare.

Este binecunoscut faptul că somnul îmbunătăţeşte memoria de toate tipurile. Pe lângă acest lucru, creierul foloseşte perioada de somn pentru a reprocesa amintirile proaspete, aşezându-le într-un context mental nou, transformându-le în amintiri permanente şi totodată extrăgând un înţeles mai profund al acestora. Visele, cred oamenii de ştiinţă, reprezintă un simptom al faptului că acest proces se află în desfăşurare.

În unul dintre experimente, participanţilor la studiu li s-a cerut să ţină minte un cuvânt inventat, „cathedruke”, ce se aseamănă cu un cuvânt real din limba engleză, „cathedral”. Apoi, în cea de-a doua etapă a studiului, cercetătorii au cerut participanţilor să recunoască cuvântul „cathedral”, în cadrul unor teste. Rezultatele au fost interesante: cei care au efectuat primul test seara iar al doilea în dimineaţa următoare recunoşteau mult mai greu cuvântul „cathedral” decât cei care au efectuat primul test dimineaţa şi cel de-al doilea în seara aceleiaşi zile. Cercetătorii cred că motivul este faptul că cei din primul grup au dormit (şi, cel mai probabil, au visat), transferând cuvântul „cathedruke” din memoria pe termen scurt (aflată în hipocamp) în memoria lexicală, situată în cortex, o regiune mai avansată a creierului. Trecând în memoria lexicală, cuvântul inventat „cathedruke” afecta capacitatea de recunoaştere a cuvântului real „cathedral”. Acest studiu a arătat că pentru ca un cuvânt nou învăţat să ajungă în memoria de lungă durată, unde se află vocabularul obişnuit al unei persoane, este nevoie de somn.

Un alt experiment a demonstrat modul în care somnul permite creierului să proceseze informaţiile. Participanţii la studiu au fost rugaţi să memoreze o serie de cuvinte, printre care se numărau „asistentă”, „bolnav”, „pacient” şi altele. Voluntarii au fost întrebaţi câteva ore mai târziu dacă anumite cuvinte se aflau în seria iniţială. Majoritatea variantelor greşite au fost respinse de către voluntari, cu excepţia cuvântului „doctor”, care nu se afla în lista iniţială, deşi aparţine aceleiaşi teme. Cercetătorii au observat că participanţii care dormiseră între cele două probe au făcut această greşeală mult mai des, ceea ce sugerează că în timpul somnului creierul acestora a extras tema generală a seriei de cuvinte prezentate iniţial, ceea ce a dus la greşeala din cea de-a doua probă.

Un alt studiu, efectuat la Harvard Medical School, a arătat rolul esenţial al viselor în consolidarea amintirilor. Persoanelor care au participat la cercetare li s-a cerut să joace un joc video în cadrul căruia erau nevoite să se orienteze într-un labirint virtual tridimensional. Apoi, în următoarele 90 de minute, câţiva dintre participanţi s-au culcat, iar ceilalţi au rămas treji. Toţi au fost întrebaţi în repetate rânduri la ce se gândesc (dacă erau treji) sau ce visează (dacă dormeau). Cercetătorii au descoperit că persoanele care visau despre jocul pe care-l jucaseră au devenit de 10 ori mai eficiente în traversarea labirintului în cadrul probei următoare, pe când în cazul celor ce doar se gândeau la joc în stare de trezie nu s-a înregistrat nicio îmbunătăţire a performanţei.

Unul din autorii studiului, dr. Robert Stickgold, susţine că visele ar putea reprezenta un simptom al efortului depus de creier pe mai multe planuri pentru a rezolva o problemă. „Visele pot reflecta încercările creierului de a descoperi legături între amintiri, pentru a le face mai utile în viitor”, susţine Stickgold.

Coautoarea studiului, dr. Erin Wamsley, trage concluzia că, inconştient, creierul lucrează la aspectele pe care le consideră cele mai importante. „În fiecare zi acumulăm cantităţi imense de informaţii şi de experienţe noi. Se pare că visele noastre stimulează creierul să-şi pună întrebarea «cum pot folosi aceste informaţii pentru a îmbunătăţi viaţa?»”, a declarat Wamsley.

Oamenii de ştiinţă au declarat că rezultatele studiului ar putea fi utile celor ce învaţă, dat fiind că este mai eficient pentru studenţi să parcurgă materia seara, înainte de somn.

Visele ne stimulează creativitatea

În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au descoperit că, pe lângă consolidarea amintirilor, somnul REM joacă un rol esenţial şi în dezvoltarea creativităţii umane.

Într-un studiu efectuat de Jan Born, specialist în neuroştiinţe la Universitatea din Lübeck, participanţilor li s-a cerut să transforme un şir lung de numere într-un nou set de numere, în cadrul unui proces complex ce necesita folosirea mai multor algoritmi. Profesorul concepuse sarcina astfel încât rezultatul final putea fi obţinut mult mai uşor, printr-o „scurtătură” ce putea fi descoperită dacă participanţii identificau legăturile subtile dintre seturile de numere.

Chiar şi în cazul în care voluntarii erau lăsaţi să lucreze câteva ore la problemă, doar 25% la sută dintre aceştia identificau scurtătura. În schimb, atunci când experimentul a fost repetat după ce participanţii dormeau, 59% dintre ei au reuşit să descopere scurtătura. Cercetătorul crede că somnul adânc şi visele reprezintă un pas esenţial spre înţelegere, ce ne permite să reprezentăm mental idei vechi sub forme noi.

O altă cercetare ce arată influenţa viselor asupra creativităţii a fost realizată de Sara Mednick, specialistă în neuroştiinţe la Universitatea din California, San Diego. În cadrul studiului, participanţii aveau de rezolvat un test lingvistic, fiindu-le prezentate 3 cuvinte, sarcina lor fiind de a identifica cuvântul care se potriveşte cu cele 3 (spre exemplu, „transparent”, „spart”, „ochi”, răspunsul corect fiind „sticlă”).

Voluntarilor li s-a cerut să se culce pentru o scurtă perioadă de timp. Cercetătoarea a descoperit că persoanele care intrau în somnul REM, asociat viselor, rezolvau corect cu 40% mai multe întrebări decât înainte să doarmă. În schimb, cei care se odihneau fără să adoarmă şi cei care dormeau fără să intre în faza de somn REM nu au prezentat nicio îmbunătăţire. Mednick susţine că îmbunătăţirea capacităţii creative a subiecţilor se datorează faptului că somnul REM „pregăteşte reţelele asociative” care ne permit să înglobăm informaţii noi, perfecţionând astfel abilitatea de a rezolva probleme.

Visele ne protejează de amintirile dureroase

Pe lângă ajutorul inestimabil pe care visele ni-l aduc în procesul de învăţare, ele oferă un alt avantaj important: ne ajută să trecem peste momentele dureroase din trecut.

Cercetătorii de la Universitatea Berkeley au descoperit că somnul REM, asociat viselor, duce la oprirea mecanismelor din creier responsabile de stres. „Faza de visare a somnului, prin compoziţia sa neurochimică unică, ne oferă o formă de terapie peste noapte, având un efect liniştitor care elimină aspectele extreme ale experienţelor emoţionale din ziua abia încheiată”, a explicat Matthew Walker, profesor de psihologie şi neuroştiinţe la Universitatea Berkeley.

„În timpul somnului REM, amintirile sunt reactivate, puse în perspectivă şi integrate, dar totul are loc într-o stare în care neurochimicalele responsabile cu stresul sunt dezactivate”, a adăugat Els van der Helm, doctorand în psihologie la UC Berkeley.

„Ştim că în timpul somnului REM are loc o scădere semnificativă a nivelului de norepinefrină, o substanţă chimică din creier asociată stresului. Reprocesarea experienţelor emoţionale din trecut în acest mediu sigur, lipsit de stres, face ca atunci când ne trezim a doua zi să trăim aceste experienţe emoţionale la o intensitate mai scăzută, ceea ce ne dă mai multă putere şi ne permite să ne simţim mai bine”, a explicat dr. Walker.

 Coşmarurile, esenţiale pentru supravieţuire

Chiar şi experienţele neplăcute pe care le trăim în vise ne aduc beneficii, consideră oamenii de ştiinţă. Deoarece visarea este programată biologic în creierul uman, cercetătorii sunt siguri că şi strămoşii oamenilor aveau parte de aceste imagini nocturne. Mai mult decât atât, unii oameni de ştiinţă susţin că visele, mai ales cele neplăcute, au jucat un rol important în supravieţuirea lor.

Antii Revonsuo, un specialist în ştiinţe cognitive de la Universitatea din Turku, Finlanda, consideră că strămoşii noştri au rezistat în mediul extrem de periculos în care trăiau mulţumită coşmarurilor, care le permiteau să se „antreneze” pentru a le confrunta.

„Coşmarurile conţin evenimente ameninţătoare, forţându-ne să confruntăm aceste experienţe simulate, astfel că atunci când întâlnim în viaţa reală situaţii ameninţătoare să fim mai pregătiţi să supravieţuim”, explică Revonsuo. „Visele neplăcute şi coşmarurile sunt bune pentru că ne forţează să fim pregătiţi pentru evenimente similare ce au loc în viaţa reală. Fără coşmaruri, este posibil ca oamenii să nu fi existat astăzi pe Terra”, afirmă cercetătorul.

Ce putem face pentru a nu uita visele atunci când ne trezim?

Stilul modern de viaţă face ca mulţi dintre noi să nu ţină mintele visele de peste noapte. Doctorul Robert Stickgold, specialist în psihiatrie în cadrul Harvard Medical School, afirmă că unul dintre motive este faptul că majoritatea ne trezim dimineaţa cu ajutorul unei alarme de ceas. „Studiile arată că orice fel de stimul senzorial recepţionat atunci când ne trezim tinde să şteargă amintirile despre vise. Zgomotul făcut de alarmă şi mişcarea pe care o facem pentru a o opri reprezintă stimuli senzoriali semnificativi şi de aceea uităm visele”, spune Stickgold.

Specialistul nu recomandă consumul băuturilor alcoolice înainte de somn. Alcoolul suprimă somnul REM, aşa că prima parte a odihnei va fi fără această fază. După ce corpul asimilează alcoolul, la jumătatea nopţii, sunt şanse mari să vă treziţi şi să vă fie greu să adormiţi la loc. Apoi, când reuşiţi în cele din urmă să adormiţi, creierul va încerca să recupereze somnul REM de care nu a avut parte, ceea ce poate duce la vise neplăcute.

Stickgold spune că cea mai bună metodă pentru a ne aminti visele este să bem câteva pahare mari cu apă înainte de a ne culca. „În timpul nopţii vă veţi trezi în mod repetat, iar cel mai probabil acest lucru se va petrece la finalul fazelor de somn REM, atunci când e mai probabil să aibă loc vise intense. De altfel, în experimentele noastre am descoperit că toate persoanele care spuneau că nu visează îşi aminteau vise atunci când erau trezite din somnul REM”, explică Stickgold.

Experimentele efectuate în laborator au arătat că peste 95% dintre persoanele trezite atunci când se aflau în faza de somn REM puteau povesti visul pe care îl trăiau. Deoarece sistemele chimice responsabile cu memoria recentă sunt dezactivate în timpul somnului REM, este puţin probabil să ţinem minte visele dacă nu intervenim (prin trezire) pentru a reactiva aceste substanţe în creier.

Indiferent că ţinem minte sau nu visele de peste noapte, studiile efectuate în ultimii ani arată importanţa imaginilor pe care le percepem în timpul nopţii. Chiar dacă percepţiile onirice nu sunt nici mesaje divine, aşa cum credeau populaţiile antice, şi nici o poartă spre subconştient, cum susţinea Freud, visele constituie un aspect esenţial pentru buna funcţionare a creierului. Fie că avem parte de vise plăcute sau de coşmaruri terifiante, trebuie să apreciem aventurile nocturne prin care ne poartă creierul nostru şi să fim conştienţi de faptul că ne datorăm existenţa acestui veritabil antrenament pentru viaţă.

Read More

Cronovizorul - uluitorul aparat de filmat trecutul

Acum 58 de ani, pe 15 septembrie, Padre Ernetti a inventat un dispozitiv care fotografia trecutul omenirii, el a fost denumit cronovizor - Un aparat extrem de interesant, care vede si chiar face poze ale unor evenimente din trecut.

Posibilitatea călătoriei în timp îi fascinează pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor? Oameni de ştiinţă demonstrează că saltul temporal nu e posibil. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului.

Ca şi în cazul altor secrete ştiinţifice, se pare că planurile unui aparat care priveşte în trecut se află în posesia Vaticanului. Este vorba de cronovizorul inventat de călugărul Ernetti, dispozitiv care a funcţionat şi a reuşit să-i fotografieze pe Iisus şi Napoleon pe vremea cînd erau în viaţă.

Din punct de vedere istoric, scriitorii SF, precum H.G.Welles, au fost atraşi de posibilităţile unei maşini a timpului. Una dintre cele mai corecte descrieri şi coerentă din punct de vedere ştiinţific a unui mecanism de acest tip a fost oferit în 1980 de către astrofizicianul Gregory Benford, în romanul său Timescape, în care a descris un sistem pentru a trimite mesaje în trecut folosind tahioni, particule având viteza ipotetic mai mare decât cea a luminii.

Este interesant că prin anii ’50, perioada în care, se pare, Ernetti îşi începea experimentele, au fost publicate mai multe lucrări pe tema fotografierii evenimentelor trecute; apar termeni precum cronoscop sau cronotunel (“A Statue for Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi găsit în “Other Days, Other Eyes” – Bob Shaw, care descrie un cronovizor ce folosea cristale special în măsură să încetinească viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul.

Un călugăr şi 12 savanţi

Cronovizorul captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti. A murit în 1994, ducînd cu el secretul celor văzute cu ajutorul cronovizorului, aparatul pe care l-a construit şi cu care a privit în trecutul omenirii. Padre Ernetti (foto medalion) era cunoscut în lumea clericală ca exorcist şi profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia. Dar absolvise şi facultatea de fizică, fiind pasionat de experimentele ştiinţifice.

Totul a început în 15 septembrie 1952, în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano. Redînd o înregistrare de muzică gregoriană, Ernetti şi părintele Gemelli (foto medalion) au descoperit cu uimire o voce străină. Gemelli era convins că e vocea tatălui său, ceea ce i-a şocat pe cei doi. Cu timpul, cercetărilor lui Ernetti li s-au alăturat 12 savanţi.

Numele lor au rămas necunoscute, dar călugărul a mărturisit totuşi că, printre cei cu care a lucrat la cronovizor, se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Wernher von Braun, specialist în rachete, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii şi “părinţii” programului atomic american. Ceea ce au realizat aceşti oameni de ştiinţă avea să inflameze Biserica Catolică şi să atragă interesul experţilor de la NASA.

O maşinărie care vede trecutul

Nu se ştie exact cum s-a ajuns la prima experienţă reuşită. „S-a întîmplat accidental. Ideea de bază este foarte simplă. A fost doar o problemă de depăşire a piedicilor de pînă atunci“, a spus călugărul, evaziv. Întrebat cine a inventat cronovizorul, el a replicat: „Nimeni. A fost o creaţie colectivă“. Nici despre construcţia cronovizorului nu se ştiu prea multe, doar că era compus din trei părţi. Mai întîi, o mulţime de antene capabile să capteze lumina şi sunetul. Antenele au fost construite dintr-un aliaj de trei metale misterioase. A doua componentă era un tip de captator, activat şi dirijat de undele luminoase şi sonore.

Captatorul putea fi setat pe o anume locaţie, o dată anume şi chiar pe o anume persoană. A treia componentă era un sistem complicat de mecanisme de înregistrare a sunetelor şi imaginilor. „Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sînt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum cîteva de secole“, a spus Padre Ernetti.

Martori la crucificarea lui Iisus

Ernetti a publicat încă din 1965 articole despre cronovizor, dar au fost trecute cu vederea. În data de 2 mai 1972, săptămînalul italian La Domenica del Corriere a publicat o fotografie care îl înfăţişa pe Iisus agonizînd pe cruce. În interviu, Ernetti declara că imaginea a fost captată cu cronovizorul. „Cînd am încercat să prindem imagini din ziua crucificării, am avut o problemă. Răstignirile pe cruce erau în acea vreme zilnice.

Nici faptul că Iisus trebuia să aibă pe frunte o coroană de spini nu ne-a fost de ajutor. Deoarece, contrar credinţei populare, şi aceasta era o practică frecventă“, a explicat călugărul. El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu cîteva zile, în seara Cinei cea de Taină. „Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“. Acest articol a stîrnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atît în faţa unei descoperiri uluitoare, cît mai ales a perspectivelor deschise.

Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus. „Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993.

Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa. În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent.

Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

In loc de incheiere

In acest moment, cronovizorul se afla la Vatican, fiind unul dintre cele mai bine pazite secrete. Aceasta noua descoperire este prezentata si de Francois Brune, care este autorul cartii Noul mister al Vaticanului. O alta carte care trateaza acelasi subiect este The Creation and Disappearance of the World’s First Time Machine de Peter Krassa.

Daca acest aparat chiar exista, atunci principiile sale ar putea avea numeroase intrebuintari. Cu ajutorul acestui dispozitiv se va putea rescrie chiar si istoria. Evenimente care se vor fi prezentat suibectiv, vor putea fi analizate cu ajutorul cronovizorului. Pana cand va fi pus la dispozitia oamenilor de stiinta pentru a fi cercetat, dispozitivul care vede trecutul sta in pivintele incuiate ale Vaticanului, fiind un secret extrem de bine pazit.

Read More

Timpul, o simplă iluzie?

În timp ce majoritatea oamenilor de ştiinţă încearcă să explice timpul şi ireversibilitatea acestuia cu teorii mai mult sau mai puţin complicate, un fizician englez, Julian Barbour, a rezolvat problema într-un mod radical: timpul nu există!

Conform lui Julian Barbour, totul se petrece "acum". Timpul este o "iluzie" legată de incapacitatea noastră de a vedea realitatea aşa cum este.

Timpul – unul dintre cele mai profunde mistere. Ireversibilitatea acestuia, faptul că ne "deplasăm" doar spre viitor şi suntem incapabili să ne întoarcem în trecut, reprezintă unul dintre subiectele care fascinează nu doar oamenii de ştiinţă sau pe filozofi. Multe încercări de a explica ce este timpul au apărut de-a lungul mileniilor. O amintim pe cea care leagă timpul şi goana lui dinspre trecut spre viitor de noţiunea de entropie şi de legile termodinamicii.

Iată însă că un fizician englez susţine că nu are rost să ne mai facem griji legat de natura timpului. Nu are sens să fim preocupaţi că ajungem cu întârziere la o întâlnire sau că îmbătrânim prea repede – pentru că timpul nu există!

Explicaţia pe care Julian Barbour o dă are de-a face cu mecanica cuantică aplicată întregului Univers şi cu o ecuaţie, formulată de Wheeler şi De Witt, în care timpul dispare. Aşadar, în Univers timpul nu mai are nici un rol. Şi dacă aşa stau lucrurile atunci nu există!

Cum se face totuşi că noi îl percepem ca ceva real? Julian Barbour face următoarea analogie: să ne imaginăm un film proiectat la cinema; toate fotogramele, toate imaginile filmului, există simultan şi sunt proiectate cu un ritm de 24 pe secundă. Creierul nostru vede o imagine după alta şi de aici, din succesiunea de imagini, naşte noţiunea de mişcare şi inclusiv cea de timp. Dar imaginile, insistă Barbour, există toate împreună, simultan! Timpul ar fi doar un rezultat al creierului nostru limitat – al modului în care vedem lumea şi al incapacităţii noastre de a accesa tot ceea ce de fapt deja există.

Ar exista deci un număr infinit de Universuri statice, fiecare caracterizat de o distribuţie diferită a materiei. Cum se face atunci că noi totuşi ne naştem, creştem şi murim? Nu ar fi o problemă: în fiecare dintre aceste Universuri există o versiune a noastră. Într-unul noi la naştere, în altul noi adulţi, în altul noi bătrâni. Deci o grămadă de "noi"! Fiecare Univers este static şi etern (chiar dacă e greu de explicat ce înseamnă etern, văzând că noţiunea de timp dispare).

Timpul deci, pentru Barbour, ar fi nu o realitate care există independent de noi, ci o noţiune subiectivă, care depinde foarte mult de cum suntem noi, oamenii, făcuţi.

Inutil de adăugat faptul că teoria lui Barbour are o grămadă de adversari în lumea ştiinţei; puţini sunt cei gata să renunţe la ideea existenţei timpului: majoritatea oamenilor de ştiinţă caută explicaţii alternative – care însă pleacă de la ideea că timpul există în mod obiectiv, independent de noi, însă nu am ajuns să îl înţelegem, cel puţin la ora actuală.

Read More