În spaţiul cosmic, nimeni nu te poate auzi ţipând, însă nu se poate spune că acolo nu există zgomote. În spaţiul extraterestru există gaze, care fac posibilă deplasarea undelor sonore, însă acestea sunt mult mai puţin dense decât atmosfera terestră. Aerul conţine 30 de miliarde de miliarde de atomi pe centimetrul cub, în vreme ce în spaţiul cosmic media este de numai doi atomi.
Dacă aţi sta la marginea unui nor de gaze interstelar şi un sunet ar veni prin el spre dumneavoastră, numai câţiva atomi pe secundă v-ar lovi timpanul – prea puţin pentru a auzi ceva. Un microfon extrem de puternic ar putea constitui o soluţie, dar în lipsa lui, omul este practic surd în spaţiul cosmic. Urechile noastre nu sunt la înălţimea situaţiei.
Chiar dacă aţi sta alături de o supernovă explodând, gazele rezultate s-ar dilata atât de repede, încât densitatea lor ar scădea accelerat, astfel că aţi auzi doar un zgomot vag.
Chiar dacă aţi sta alături de o supernovă explodând, gazele rezultate s-ar dilata atât de repede, încât densitatea lor ar scădea accelerat, astfel că aţi auzi doar un zgomot vag.
Sunetul nu circulă bine nici pe Marte: atmosfera planetei roşii are densitatea de numai 1 % din cea a Terrei. Pe Pământ, sunetul unui ţipăt poate străbate un kilometru înainte de a fi absorbit de aer; pe Marte, ar fi inaudibil la o distanţă de 15 metri.
Găurile negre generează sunete. Există o astfel de gaură în norul de galaxii Perseus, la 250 de milioane de ani-lumină depărtare de noi. Semnalul ei a fost detectat în 2003 sub forma razelor X (care călătoresc oriunde fără probleme), cu ajutorul satelitului de observaţie Chandra al NASA. Nimeni nu-l va auzi însă vreodată, fiindcă este cu 57 de octave mai jos decât nota do major – de peste un milion de miliarde de ori sub pragul de percepţie al auzului uman. Aceasta este cea mai profundă notă detectată vreodată oriunde în univers şi aduce cu si bemol -sau cu sunetul unei vuvuzele.
